Armand Gosu - Putin si alegerile din Germania. Tablou postelectoral Relațiile germano-ruse au fost subiect de campanie electorală, așa cum de altfel se și prefigura. Însă nu cu intensitatea la care erau așteptările. Tema a tot fost dezbătută în ultimii patru ani la Berlin. Un interes îndreptățit pentru subiect după anexarea Crimeei, războiul din Donbas, atacul hackerilor ruși asupra serverelor Bundestag și scandalului Lisa*. Toate acestea au căscat o adevărată prăpastie între Berlin și Moscova. După referendumul din Olanda pe tema Ucrainei, după Brexit, dar mai ales după alegerile prezidențiale din SUA, temerile privind interferențele Rusiei în alegerile parlamentare din Germania au fost foarte mari. Experții în războiul hibrid purtat de Rusia au atras atenția că Moscova își modifică tactica, aplicând lovituri în funcție de slăbiciunile adversarului. Kremlinul identifică (cel mai adesea corect) în statul țintă principalele clivaje din societate și temele care pot fi manipulate pentru a genera crize, a stârni emoții, nemulțumire publică și le exploatează cu destulă abilitate. Temele propagandei rusești În cazul alegerilor din Germania, experții au identificat patru teme principale promovate de propaganda rusească: 1) criza refugiaților, planificată și generată de SUA cu scopul de a schimba configurația etnică și religioasă a populației care locuiește în Germania, de a modifica mentalitatea germanilor, transformându-i pe germani din creștini-conservatori în liberali-cosmopoliți; 2) reluarea acuzațiilor de fascism la adresa guvernului german, cancelarului Angela Merkel, căreia i se desenează mustață à la Hitler, atât pe teme de politică internă, cât și externă (susținerea pentru guvernul proeuropean de la Kiev, catalogat de propaganda rusă drept neonazist); 3) absența libertății de expresie în Germania, vinovată fiind corectitudinea politică (acuzația lui Serghei Lavrov că poliția berlineză nu anchetează cazul Lisa din cauza „corectitudinii politice“); 4) abuzurile asupra copiilor (în primul rând de natură sexuală, dar gama e mult mai largă și impactul emoțional garantat). Specificul german Aceste narațiuni au beneficiat de circumstanțe favorabile. În primul rând, un antiamericanism latent, care a crescut în intensitate după venirea la Casa Albă a președintelui Trump. Toți politicienii germani sunt nevoiți să țină seama de acest curent, care are fluxuri și refluxuri și care nu-i specific Germaniei, el întâlnindu-se și în Franța sau Italia. Există și un alt curent, mai vechi în Germania, privind necesitatea unei relații solide cu Rusia. De-a lungul a peste 200 de ani, în favoarea lui s-au adus diverse argumente, de la cele politice, militare, geopolitice, iar mai recent economice. Acest curent avea tradițional mulți susținători în elita politică, militară și diplomatică germană. Cele două războie mondiale care au pus Germania și Rusia/URSS în tabere diferite sunt mai degrabă excepțiile de la regula colaborării fructuoase. În al doilea rând, pe scena berlineză sunt mai mulți actori relevanți care promovează apropierea de Rusia, dezvoltarea relațiilor politice, culturale, dar mai ales economice. Și în primul rând energetice. Astfel, Berlinul speră că Moscova va fi atât de dependentă de piața germană încât Rusia nu va fi interesată să intre vreodată în conflict cu Germania. La rândul său, Kremlinul încearcă să-și consolideze influența într-o Germanie a cărei economie în permanentă expansiune are nevoie de tot mai multe resurse energetice, de gaz și petrol rusesc. Cel mai important dintre partidele politice în plasa țesută de Putin este Sozialdemokratische Partei Deutschlands (SPD, social-democrații germani, care au obținut acum cel mai slab scor postbelic, 20%, doar 134 deputați). SPD n-a ieșit încă din zodia fostului cancelar Gerhard Schröder (74), care, după ce a plecat din politică, a devenit poate cel mai eficient lobbyist pe care l-a avut vreodată Moscova la Berlin. Fostul cancelar, încă influent în SPD, este nu doar un intim al lui Vladimir Putin, ci și președinte al Consiliului Director Nord-Stream, concern ruso-german care a construit și exploatează gazoductul ce unește prin mare cele două țări, iar recent a fost cooptat în consiliul celei mai mari companii petroliere rusești, Rosnefti. Cu toată atitudinea prietenoasă față de Rusia, în momentele cruciale ale adoptării sancțiunilor, SPD s-a supus disciplinei guvernamentale și a sprijinit linia politică mai dură a cancelarului Angela Merkel (63) față de Rusia. Cu toate acestea, vicecancelarul social-democrat Sigmar Gabriel (58) a cerut în repetate rânduri ridicarea sancțiunilor și a criticat politica Vestului față de Rusia, chiar la postul Russia Today. Mai mult, SPD este în continuare perceput ca un promotor al antiamericanismului, președintele său, Martin Schulz (62) cerând repetat ca SUA să-și retragă armele nucleare din Germania, în condițiile în care Kaliningradul rusesc s-a transformat într-un depozit de armament. Din SPD s-a desprins o grupare populistă de stânga, Die Linke (Stânga, 9%, 60 deputați) votată mai ales de nostaligici din fosta RDG și care anunțase că acceptă rezultatul așa-zisului referendum din Crimeea înainte ca acesta să fi avut loc, iar acum cere ridicarea sancțiunilor impuse Rusiei. Dar cel mai spectaculos vehicul politic utilizat de Rusia este un partid nou, Alternative für Deutschland (AfD – Alternativa pentru Germania, 13,5%, cu 88 deputați s-a situat pe locul trei), care inițial exprima frustrarea împotriva UE, dar care a ajuns, din lipsă de idei, să adopte o agendă pro-Kremlin. Însă AfD e mai degrabă o federație de grupări cu orientări diferite, care-și canibalizează liderii. Fondatorul partidului, Bernd Lucke (55), a fost destituit, iar actuala președintă, Frauke Petry (42), a pierdut controlul. Agenda pro-Kremlin este promovată masiv de vicepreședintele Alexander Gauland (76), la rândul lui contestat. Electoratul însă n-a votat AfD atât pentru rezoluțiile prin care cerea ridicarea sancțiunilor impuse Rusiei, cât mai ales pentru că a fost atras de discursurile populiste, naționaliste și antiislamiste. Și asta pe fondul crizei refugiaților, la care puterea a dat răspunsuri bâlbâite și neconvingătoare. Unii comentatori germani afirmă că AfD nu va supraviețui multă vreme ca partid politic. Dar nu doar aceste trei partide de opoziție, SPD, Die Linke și AfD, au contacte cu Rusia și promovează interesele Kremlinului, ci și aliați apropiați ai cancelarului Merkel, Christlich-Soziale Union din Bavaria (CSU – Uniunea Creștin Socială), al cărei lider, Horst Seehofer (68), promovează ideea abolirii sancțiunilor și a revenirii la „business as usual“ cu Rusia. El are aliați puternici în zona marilor companii germane dinspre care vin presiuni pentru repornirea afacerilor în Est. Forumul Germano-Rus (Deutsch-Russisches Forum) condus de social-democratul Matthias Platzeck (64), prim-ministru al guvernului landului Brandenburg (2002-2013) și apropiat al lui Vladimir Iakunin, oligarh din anturajul lui Putin, adună printre membrii săi oameni de afaceri influenți care pun o presiune tot mai mare pe cancelar pentru ridicarea sau măcar atenuarea sancțiunilor, pentru a relua afacerile suspendate după anexarea Crimeei. Scandalul turbinelor Siemens ajunse în Crimeea sau suspiciunile legate de Deutsche Bank, prin conturile căreia s-ar fi spălat bani rusești, sunt doar câteva dosare scăpate spre presă, în legătură cu care nu s-a făcut încă suficientă lumină. Și în al treilea rând, propaganda rusească a utilizat pentru prima dată, într-o țară NATO și UE, instrumente din arsenalul celor folosite în fostul spațiu sovietic. A adresat mesaje, cu prioritate în limba rusă, unui public format din foști cetățeni sovietici, permeabili la acest gen de manipulare. Asta a făcut ca majoritatea experților să-i identifice pe „germanii ruși“, adică pe nemții care provin din fostele republici sovietice, drept masa de manevră de care Kremlinul avea nevoie pentru a manipula alegerile. De acum, coloana a 5-a rusească din Germania are chip. Era important pentru propaganda rusă să lipească o față pentru ca amenințarea să fie cât mai veridică. Mai toată lumea s-a lăsat fermecată de această narațiune cam subțire. Totuși, „nemții ruși“ mai degrabă par scoși în față și puși sub lumina reflectoarelor, parcă tocmai pentru a piti mai bine în spatele scenei adevăratele instrumente de care se folosește Kremlinul pentru a influența scena politică germană. Imigranții din fostele republici sovietice votează tradițional cu creștin-democrații. Un sondaj recent arăta că preferința electorală a germanilor ruși s-a modificat, doar 45% mai votând cu partidul doamnei Merkel. Chiar dacă este cel mai numeros grup etnic, totuși, numărul votanților care provin din fostele republici sovietice este puțin peste două milioane. Și dacă ar vota masiv și compact (lucru infirmat de sondaje, de altfel), ar reprezenta doar 3% din numărul total al alegătorilor. Deocamdată, Kremlinul încearcă și parțial reușește să manipuleze acest electorat, însă ponderea lui o să scadă cu timpul, din motive biologice (sunt oameni în vârstă) și de educație (învață limba germană, astfel că nu vor mai fi prizonierii presei ruse care-i manipulează). În căutarea unei noi identități politice, AfD s-a apropiat de acest grup etnic și l-a câștigat de partea sa prin atitudinea anti-refugiați și antiislamică (refugiații, ca și musulmanii, erau demonizați de propaganda rusească, purtată în limba rusă și adresată fostelor republici sovietice, dar care a funcționat bine și în Germania, la care cei mai mulți germani-ruși sunt expuși) și prin cererea de ridicare a sancțiunilor impuse Rusiei. Astfel, imigranții din fosta URSS veniți în Germania în anii 1990 sunt împotriva imigranților de astăzi, din Asia sau Africa, invocând diverse motive, de la amenințarea teroristă până la apărarea culturii europene și religiei creștine. Ce vrea Kremlinul? Obiectivele Kremlinului sunt ambițioase, pe măsura resurselor și energiei consumate în acest complicat joc politic bilateral. Prioritatea Moscovei o reprezintă anularea sancțiunilor și revenirea la o situație ante-Crimeea, de colaborare strânsă cu Germania, mai ales în energie, dar nu numai, cu scopul declarat al modernizării Rusiei. Ar fi trebuit să fie a patra „industrializare“ a Rusiei, după manufacturizarea lui Petru cel Mare, industrializarea lui Serghei Witte și cea lungă și plină de sincope stalinisto-brejnevistă (primele două planuri cincinale, reparațiile de război – 1945-’46, și anii ’70, Ostpolitik a lui Willy Brandt), toate realizate cu tehnologie germană. Cum Berlinul a fost motorul din spatele adoptării setului de sancțiuni, Moscova crede că Germania poate fi decisivă și în diminuarea sau chiar anularea lor. O atitudine mai binevoitoare a viitorului guvern german ar putea duce la resetarea politicii UE față de Rusia și renunțarea la susținerea Ucrainei, ca și la blocarea oricăror tendințe de a adopta politici pro-active europene care vizează agresiunea rusească. Un alt obiectiv al Kremlinului este tensionarea relațiilor dintre Germania și SUA, dinamitarea parteneriatului transatlantic, sporirea neîncrederii între Berlin și Washington și exacerbarea antiamericanismului latent din societate. Moscova are nevoie de un Berlin izolat pe arena internațională, certat cu vecinii din Vișegrad și cu principalii parteneri din UE și NATO. Prin urmare, obligat să se apropie de Rusia. Kremlinul are un obiectiv strategic pe termen lung. Este parte a strategiei de subminare a democrațiilor occidentale prin exploatarea problemelor lor interne. Cum face asta? Susținându-i pe extremiștii locali, alimentând nemulțumirile (multe poate legitime), potențând forțele pro-rusești, iar, acolo unde nu sunt, pe cele antioccidentale, făcând Vestul să renunțe la propriile valori, la umanitate, toleranță, civilitate și să adopte valorile și comportamentul Rusiei și chiar modelul politic promovat de ea, cu militarizarea societății, cu servicii secrete omnipotente și omniprezente, cu presă controlată de putere, infiltrarea presei și a organizațiilor societății civile, interzicerea finanțării din fonduri străine a activității ONG-urilor etc. O astfel de societate, cu o clasă politică coruptă, ușor de cumpărat și de șantajat, cu o populație amețită de atâta manipulare, needucată, fără valori și credințe solide, un stat cu instituții nefuncționale în care nimeni nu are încredere, este o pradă sigură în mâna Kremlinului. O astfel de țară nu se va putea mobiliza ca să opună rezistență în fața agresiunilor Rusiei. Pe termen scurt, Moscova este activă tactic, joacă fiecare ocazie care i se ivește. Sprijină politicieni locali agreați de Kremlin, nu pentru că sunt pro-ruși, ci pentru că prin acțiunile lor subminează statul respectiv, atacându-i și compromițându-i pe oponenții acestora prin diverse acțiuni ostile. Astfel, Rusia a sprijinit prin seturi complexe de măsuri Brexit-ul, pe Marine Le Pen, Donald Trump etc. Și nu pentru că Trump sau Le Pen ar fi fost pro-ruși. Ci pentru că alternativa la ei nu convenea Moscovei. În Germania, Angela Merkel a fost o țintă prioritară a Rusiei, pentru că prin atitudinea ei fermă a determinat adoptarea sancțiunilor împotriva Rusiei. Numai că Germania este prea solidă, electoratul educat, instituțiile democratice suficient de solide, astfel încât acțiunile Moscovei nu au dat rezultatele scontate. Coaliția CDU-CSU a câștigat alegerile (33%, 217 deputați), chiar și cu un scor slab, cel mai mic din istorie. Totuși, doamna Merkel va avea al patrulea mandat de cancelar. Cea mai mare șansă, potrivit observatorilor, o are „coaliția Jamaica“ cu liber-democrații și verzii. Va fi o negociere complicată. Relația cu Rusia va deveni subiectul unor pagini în viitorul program de guvernare. Evoluția ei va depinde și de numele viitorului ministru de Externe. Aici, situația este mai complicată acum decât în trecut. Președintele liber-democraților a declarat public că vrea portofoliul Finanțelor și nu e interesat de Externe, astfel încât alți lideri ai partidului ar putea prelua portofoliul Externelor. E menționat în presă contele Alexander Lambsdorff (50). Nu este exclusă o inovație în structura guvernului, postul de ministru de Externe, ocupat tradițional de liderul partenerului minor din coaliție, să revină tot CDU/CSU, fiind amintite în discuțiile care se poartă la Berlin nume de politicieni de prim rang, precum Ursula von der Leyen (59), Thomas de Maizière (63) sau Jürgen Hardt (54). E posibil ca Merkel să aducă o figură nouă, fără greutate în partid, care să funcționeze doar ca o curea de transmisie a deciziilor de politică externă care se iau la Cancelarie. De unde, însă, pleacă ca ambasador și reprezentant special al Germaniei la ONU influentul Christoph Heusgen (62), consilier de politică externă și securitate al cancelarei (alături de care a lucrat din 2005). Angela Merkel are toate șansele ca să formeze o coaliție cu liber-democrații și verzii, care să continue, până la rezolvarea crizei ucrainene, linia politică – de sancționare a Rusiei – inaugurată după anexarea Crimeei. Ba chiar să manifeste mai multă fermitate. În aceste condiții, e posibil ca Moscova să regrete Große Koalition, când partenerii social-democrați ai cancelarei erau mai atenți la sensibilitățile Kremlinului. ____________ * „Cazul Lisa“ a jucat un rol important în conștientizarea pericolului propagandei și manipulărilor rusești din Germania. O tânără de 13 ani, dintr-o familie de germani veniți din fostele republici sovietice, a inventat o poveste cu răpirea și violarea ei de către refugiați arabi și/sau nord-africani. Părinții Lisei au raportat poliției, la 11 ianuarie 2016, că fata lor a dispărut de la școală. A reapărut după 30 de ore cu urme de violență pe față și a spus părinților că fusese atacată de refugiați din Asia și/sau nordul Africii. Povestea Lisei s-a răspândit pe rețelele de socializare, în primul rând în comunitatea germano-rusă. După primele anchete ale poliției, Lisa a admis că toată povestea era inventată de ea, că petrecuse noaptea la un prieten, lucru confirmat de analiza datelor din telefon. Însă, în acel moment, narațiunea cu răpirea și violul părea credibilă, venea deja pe un fond emoțional declanșat de scandalul despre asaltul sexual al imigranților la Köln. Comunitatea germanilor originari din fostele republici sovietice, susținută de gruparea ultranaționalistă Pegida și partidul AfD, a organizat mari proteste, atunci sudându-se alianța dintre extrema dreaptă populistă și nemții-ruși. Scandalul a luat amploare când televiziunile rusești au difuzat reportaje în care rude ale fetei au pretins că poliția n-a anchetat cazul și că Merkel vrea să mușamalizeze întreaga afacere. A intervenit în dezbatere până și Serghei Lavrov, ministrul de Externe, care a acuzat „corectitudinea politică“ a Berlinului, care ar fi blocat ancheta poliției germane. Cazul a fost cercetat de către instituțiile germane de intelligence, însă raportul rezultat este secretizat. Ceea ce confirmă gravitatea cazului. LINK
Îl aştept pe fanul lui Arkan cu un nou mesaj inflamat despre refugiaţi, în topicul cu geopolitica. Am pornit cronometrul, este 22.46.
Pentru cine e interesant sa inteleaga ce se intampla in Belarus: LINK
Inca ceva, ca ei am fi fost si azi daca n-am fi avut sansa istorica a unui context international mult mai favorabil, sansa pentru care avem putine merite si pe care am fructificat-o doar partial, se putea daca nu mult mai mult, cel putin mai mult.
Uite de-asta scot banutul din buzunar pentru The Guardian: LINK
Imi place enorm aia cu North Stream 2 comparata cu o valiza fara maner, pe care nici n-o poti lua cu tine nici n-o poti lasa in aeroport!
De citit cu foarte mare atentie, chiar daca date fiind competitivitatea SIE si a diplomatiei romanesti suntem doar spectatori la ce se intampla pe acolo, si nu uitati, apropierea stransa dintre Rusia si Germania nu vesteste nimic bun pentru romani, e istoric demonstrat.
Eight sobering realities about Putin’s invasion of Ukraine
The US and allies must be clear-eyed about this: what might the economic and political ripple effects of the war be?
We must do what we can to contain Vladimir Putin’s aggression in Ukraine. But we also need to be clear-eyed about it, and face the costs. Economics can’t be separated from politics, and neither can be separated from history. Here are eight sobering realities:
1. Will the economic sanctions now being put into effect stop Putin from seeking to take over all of Ukraine? No. They will complicate Russia’s global financial transactions but they will not cripple the Russian economy. After Russia annexed Ukraine’s Crimean peninsula in 2014, the US and its allies imposed economic sanctions which slowed the Russian economy temporarily, but Russia soon rebounded. Since then, Russia has taken steps to lessen its reliance on foreign debt and investment, which means that similar sanctions will have less effect. In addition, the rise of cryptocurrencies and other digital assets allow Russia to bypass bank transfers, which are the control points for sanctions. Bottom line: the sanctions already imposed or threatened could reduce Russia’s gross domestic product, but only by a few percentage points.
2. What sort of sanctions would seriously damage Russia? Sanctions on Russia’s enormous oil and gas exports could cause substantial harm. Russia produces 10 million barrels of oil a day, which is about 10 percent of global demand. It ranks third in world oil production (behind the United States and Saudi Arabia). It ranks second in natural gas (behind the US), according to the US Energy Information Administration.
3. Then why not impose sanctions on them? Because that would seriously harm consumers in Europe and the US – pushing up energy prices and worsening inflation (now running at 7.5% annually in the US, a 40-year high). Although the US imports very little Russian oil or natural gas, oil and natural gas markets are global – which means shortages that push up prices in one part of the world will have similar effects elsewhere. The price of oil in the US is already approaching $100 a barrel, up from about $65 a year ago. The price of gas at the pump is averaging $3.53 a gallon, according to AAA. For most Americans, that gas-pump price is the single most important indicator of inflation, not just because they fuel their cars with gas but because the cost is emblazoned in big numbers outside every gas station in America. (The biggest beneficiaries of these price increases, by the way: energy companies like Halliburton, Occidental Petroleum and Schlumberger, which are now leading the S&P 500. Anyone in favor of putting a windfall profits tax on them?)
4. Will stronger sanctions weaken Putin’s control over Russia? Possibly. But they could also have the opposite effect – enabling Putin to fuel Russia’s suspicions toward the west and stir up even more Russian nationalism. The harshest US measures would cause the average Russian to pay higher prices for food and clothing or devalue pensions and savings accounts because of a crash in the ruble or Russian markets, but these might be seen as necessary sacrifices that rally Russians around Putin.
5. Any other foreign policy consequences we should be watching? In a word: China. Russia’s concern about the west has already led to a rapprochement with China. A strong alliance between the two most powerful world autocracies could be worrisome.
6. What about domestic politics here in the US? Foreign policy crises tend to drive domestic policy off the headlines, and weaken reform movements. Putin’s aggression in Ukraine has already quieted conversations in America about voting rights, filibuster reform, and Build Back Better – at least for now. Large-scale war, if it ever comes to that, deadens reform. The first world war brought the progressive era to a halt. The second ended FDR’s New Deal. Vietnam stopped Lyndon Johnson’s Great Society.
Wars and the threat of wars also legitimate huge military expenditures and giant military bureaucracies. America is already spending $776bn a year on the military, a sum greater than the next 10 giant military powers (including Russia and China) together. Wars also create fat profits for big corporations in war industries.
The possibility of war also distracts the public from failures of domestic politics, as the Spanish-American war did for President William McKinley and the wars in Afghanistan and Iraq did for George W Bush. (Hopefully, Biden’s advisers aren’t thinking this way.)
7. Could the sanctions lead to real war between Russia and the west? Unlikely. Americans don’t want Americans to die in order to protect Ukraine (most Americans don’t even know where Ukraine is, let alone our national interest in protecting it). And neither Russia nor the US wants to be annihilated in a nuclear holocaust.
But international crises such as this one always run the risk of getting out of hand. Russia and the US have giant stockpiles of nuclear weapons. What if one is set off accidentally? More likely: what if Russia cyber-attacks the US, causing massive damage to US utilities, communications, banks, hospitals, and transportation networks here? What if Russian troops threaten Nato members along Ukraine’s borders? Under these conditions, might the US be willing to commit ground troops?
Those who have fought ground and air wars know war is hell. Subsequent generations tend to forget. By the eve of the first world war, many in America and Britain spoke of the glories of large-scale warfare because so few remembered actual warfare. Today, most Americans have no direct experience of war. Afghanistan and Iraq were abstractions for most of us. Vietnam has faded from our collective memory.
8. What is Putin really after? Not just keeping Ukraine out of Nato, because Nato itself isn’t Putin’s biggest worry. After all, Hungary and Poland are Nato members but are governed in ways that resemble Russia more than western democracies. Putin’s real fear is liberal democracy, which poses a direct threat to authoritarian “strongmen” like him (just as it did to Donald Trump). Putin wants to keep liberal democracy far away from Russia.
Putin’s means of keeping western liberal democracy at bay isn’t just to invade Ukraine, of course. It’s also to stoke division inside the west by fueling racist nationalism in western Europe and the United States. In this, Trump and Trumpism continue to be Putin’s most important ally.
Forums
