Ăsta e un lucru pe care l-am observat de când am venit la București. Și mă irită dar niciodată nu spun nimic pentru că e mai mult problema celor care fac greșeala. Dacă în Ardeal și partea aceea a ării oamenii spun mai mult „care” în loc să spună „pe care” sau „mi-ar place” în loc de „mi-ar plăcea” (don’t get me wrong, și aici la capitală fac asta), în București fix-ul e cu „decât”, acest cuvânt magic care e folosit corect foarte rar.
E de râs și nu prea. Pentru că am auzit făcând această greșeală și oameni needucai/copii, și oameni foarte bine văzui, cu un statut înalt.
Așa că pentru toi care simt nevoia să-și amintească cum e corect a vorbi și, poate, să-și corecteze obiceiul prost, descriu aici cum se face:
Greșit:
Am decât 10 lei. Merit o palmă.
Corect:
Eu am doar o bancnotă. Nu am decât 10 lei. Merit o îmbrăișare.
Ca adverb restrictiv, în construcii afirmative se folosește doar, iar în construcii negative se foloșeste decât. Batman e mai puternic decât Robin. Nu are decât un metru șaptezeci. Wow, ce frumos e când vorbim corect. " LINK
Individul asta cu blogul nu a prea fost in Ardeal.Eu unul nu am auzit prostiile pe care le spune el.Am auzit alte ,,greseli,, dar nu astea. Iar treaba cu ,,decat,, este din Oltenia.Iar cum in Bucuresti sunt multi olteni,s-a implementat in vocabularul curent..
Se intampla ca,in unele cazuri, sa cunosti regulile si sa nu le respecti. Vezi:,,vreo,vreuna,niciodata,vreodata,niciun...." care sunt scrise si in alte forme....mai e si problema lui â,care nu este folosita de catre unele persoane; nu stiu de ce, si nici nu-ncerc sa aflu,si nici nu-i mai condamn.
Ăsta e un lucru pe care l-am observat de când am venit la București. Și mă irită dar niciodată nu spun nimic pentru că e mai mult problema celor care fac greșeala. Dacă în Ardeal și partea aceea a ?ării oamenii spun mai mult „care” în loc să spună „pe care” sau „mi-ar place” în loc de „mi-ar plăcea” (don’t get me wrong, și aici la (în?) capitală fac asta), în București fix-ul e cu „decât”, acest cuvânt magic care e folosit corect foarte rar.
E de râs și nu prea. Pentru că am auzit făcând această greșeală și oameni needuca?i/copii, și oameni foarte bine văzu?i, cu un statut înalt.
Așa că pentru to?i care simt nevoia să-și amintească cum e corect a vorbi și, poate, să-și corecteze obiceiul prost, descriu aici cum se face:
Greșit:
Am decât 10 lei. Merit o palmă.
Corect:
Eu am doar o bancnotă. Nu am decât 10 lei. Merit o îmbră?ișare.
Ca adverb restrictiv, în construcii afirmative se folosește doar, iar în construc?ii negative se foloșeste decât. Batman e mai puternic decât Robin. Nu are decât un metru șaptezeci. Wow, ce frumos e când vorbim corect."
1 iuzăr(i) onlain, iuzăr de la user, nu d???
Lăudabilă grija pentru folosirea corectă a limbii române (pentru care v-am acordat un "like"), dar m-a întristat faptul că aţi neglijat să corectaţi textul înainte de postare. La fel, fără să mai fie vina dvs, amestecul de englezisme în texte scrise în limba română, mai ales atunci când vrem să corectăm greşeli de exprimare, îmi par "barbarisme" şi nicidecum markeri de supra-cultură.
Ar mai fi una foarte folosita in mai multe zone ale tarii, "datorita" folosit in constructiile negative, in locul "din cauza" care ar exprima efectul negativ. ex. : A izbucnit un incediu puternic datorita vaporilor de solventi.
Ar mai fi una foarte folosita in mai multe zone ale tarii, "datorita" folosit in constructiile negative, in locul "din cauza" care ar exprima efectul negativ. ex. : A izbucnit un incediu puternic datorita vaporilor de solventi.
Asta este exprimarea celor care si-au dorit incendiul( din diverse motive) Cei care sufera spun,,din cauza"....
Da, este o adevarată problemă că plătim taxe pentru învăţământ şi primim în schimb o mizerie cu pretenţii de educaţie. Asta se întamplă în toate domeniile, nu doar în educatie. Turma e multumită, ţara te vrea prost, viaţa merge mai departe. Daca vrei să îţi fie bine, va trebui să iesi din turma şi să te autoeduci, să îti educi copii cu home-school, etc. Iar home school nu înseamnă să-l laşi de capul lui, ci să îl ghidezi şi să-l ajuţi să îşi dezvolte aptitudinile. Poti sa-i iei şi meditator la mate, ca nu e interzis. Majoritatea oamenilor care gândesc critic, şi-au folosit singuri creierul şi nu au avut nevoie de instrucţiuni de folosire. Nu poţi aştepta să se deştepte ciurda din prostie, ca să evolueze şi astfel să primesti şi tu servicii de calitate : iar asta nu se va întampla nici o data, pentru că ,,stăpânii de sclavi,, investesc în menţinere stării de prostie în rândul populaţiei şi nu în promovarea inteligentei.....pentru că este mare nevoie de sclavi moderni Concluzie după ce am albit: Vitele încălţate sunt multe, sunt majoritari şi în funcţie de comportamentul lor, sistemul face regulile.PUNCT. Nu există decât varianta să renunţi la turma şi să mergi pe drumul tău, dacă vrei calitate .
Oauuuu!!! cu respect, criss-cross şi altcineva spune asta bineînteles cu alte cuvinte şi face parte chiar din sistem
Conferinţa VIDEO Florian Colceag, mai 2014, 6 părţi:
Şi pentru a vă face o imagine mai completă despre,,sistem,, şi ,,stăpânii de sclavi,, (până când nu-l şterg, cum cine? stăpânii de sclavi) , vă rog când aveţi timp să urmariti acest film pe youtube iar în bara de jos de la ,,subtitles/CC,, selectaţi limba română
P.S. Nu vreu să vă schimb ideile şi concepţiile dar această problemă a învăţământului trebuie tratată în modul cel mai serios pentru că de aici pornesc toateeee ....poate credeţi că sunt ,,sărit,, sau ,,ţăcănit,, cum se spunea pe la mine pe la ţară,dar nu-i adevărat ..... a şi nu uitaţi că am facut şi eu un pic parte din acest sistem şi chiar mi-a plăcut iar acum vorbesc în modul cel mai serios şi acum îmi aduc aminte cu drag După ce vizionaţi lincurile putem discuta .....schimbând idei Vă doresc o zi bună
Am participat la o conferinta a d-lui Florian Colceag.Am stat o zi intreaga pe scaun fara sa ma foiesc si am notat ,,orbeste" idei, nevrand sa pierd nimic din ceea ce spunea....atitudinea mea este legata, strict, de propria experienta;eu nu sunt omul care accepta usor lucrurile,doar pentru ca sunt scrise in ,,cartile educatiei"....am vrut sa strig ca ma doare ,,jugul", am spus ca nu e nevoie de el, am incercat sa creez situatii ,,fara jug" si am fost data deoparte,ghici de catre cine? chiar de cei ce iubesc jugul sau le e teama de el! asa incat,d-l Colceag le spune foarte bine...dar in al cui folos? din 50 de persoane care am fost prezente la conferinta, nu stiu cate au inteles si au aplicat ideile pe care le-au auzit si cate au alergat dupa hartia(de pus la dosar)pe care au primit-o la final...
Poate reusiti sa va dati seama care sunt principalele probleme de acum ale invatamantului: nu numai programele, nu numai sistemul, nu numai lipsa manualelor!
"Planul National de Corupere a Caracterelor" de Oana Moraru Nu Suntem Incă La Etapa De Căutare A Soluţiilor Nu există soluții de schimbare în educația românească – cel puțin nu în sensul aplicării unor algoritmi salvatori. Există nenumărate măsuri excelente pe care le poți lua la tot pasul și pe care le poți lăuda că aduc serioase îmbunătățiri. Exact ca într-o acțiune spontană de smulgere a câtorva buruieni într-o grădină sufocată de ele la tot pasul. Orice încercare e binevenită și își va produce efectele. Nu însă și pe termen lung. Pâmântul ăsta roditor are în el promisiuni spectaculoase, dar și puterea de a regenera la nesfârșit rădăcinile sufocării și ale parazitismului. La nivelul inconștientului nostru colectiv, cred că există reflexe care subminează în permanență ambițiile noastre de reformare și schimbare. În cazul educației, limbajul emoțional și raportul de forță pe care îl avem cu tinerii – cultural dobândit și neexaminat încă lucid – va eroda pe dinăuntru orice model fantastic și oricât de bine finanțat. Un master-plan al schimbarii – o reinventare creativă și îndrăzneață a școlilor – nu-și va produce niciodată efectele, pentru că oamenii implicați în el vor regresa iremediabil la mecanismele inconștiente ale propriei educații. Există zeci de modele funcționale în lume și mii de cercetări care atestă cum și de ce este bine să faci așa sau pe dincolo în educație. Suntem aproape caraghioși că încă dezbatem lucruri evidente sau ne contrazicem pe teme clasate deja, că urmărim emisiuni care doar simulează interesul pentru copii sau dispute pline de clătinări afectate ale capetelor. Să pretinzi că ești în căutarea unor soluții este deja al doilea pas al schimbării, or noi nici nu l-am schițat pe primul: atingerea unei dureroase lucidități, capabile să măsoare dimensiunile adevărate ale dezastrului. Vom simți că suntem pe drumul cel bun când vor fi suficient de multe voci în jurul fiecăruia dintre noi, cu adevărat scandalizate de ce li se întâmplă astăzi copiilor noștri în școli. Când vor fi suficient de mulți oameni conștienți că adevăratul impas în care ne aflăm cu toții – ca țară – își are rădăcinile în felul în care ne programăm copiii să gândească despre sine și valoarea lor. Mi se pare că cei mai mulți dintre noi – insuficient de pregătiți psihologic să acceptăm suferința copiilor noștri în școli – punem un paravan convenabil peste o gaură urâtă și rușinoasă: lăudăm cu o duioșie desuetă câțiva profesori cu har, aducem la televizor olimpicii naționali, arătăm cu degetul câțiva amărăți numiți politic în funcții de conducere. Funcționăm după mecanismele clare ale celui aflat pe buza unei depresii inevitabile: ne mințim disperat de la o zi la alta, adunăm câteva argumente luminoase peste noaptea minții noastre, evităm exercițiul lucidității și amânăm, în consecință, șansa de a ne face bine la un moment dat. Cât despre scandalul inexistenței manualelor la clasele primare – praf în ochi! Nici celelalte manuale nu există – decât ca obiect în sine – nicidecum ca surse de cunoaștere și creștere a minții. Zgomotul care se face în jurul unor bâlbe administrative este toxic pentru că aruncă în uitare definitivă adevăratele probleme. Primul Pas: Revolta Sinceră Mi-am asumat între timp neplăcutul rol de a arăta cu degetul. Nu este cea mai înțeleaptă abordare, dar este singura atitudine în fața unui pericol iminent: trebuie să strigi, nu ai timp să fii rezonabil. Trăiesc la propriu într-o școală pe care am construit-o ca pe o paranteză la dezastrul sistemului public – împotriva curentului și a tuturor stereotipiilor apreciate în școlile publice de aici. Simt un fel de impuls zilnic de a transmite copiilor, la clase, reflexul apărării față de tot ce e putred și razna dincolo de ușile școlii. Fac constant eforturi de a ține familiile într-o zonă motivațională suficient de puternică pentru a nu regresa către nevoile lor de a-și vedea copiii condiționați, disciplinați autoritar sau pedepsiți când nu reușesc. Le propun copiilor și părinților învățare interdisciplinară, târguri de proiecte, dezbateri publice, acțiuni sociale și comunitare, proiecte artistice de toate felurile, voluntariat, etc; nimic nu rezonează însă mai mulțumitor în mintea multora dintre ei ca vechiul și bunul model al unei lecții strașnice, construită pe autoritate, rezolvare masivă de exerciții și presiune psihologică pe cei care rămân în urmă. Niciodată n-am fost mai mult și mai sincer apreciată ca atunci când îmi iau o mină serioasă și ”cert” copiii că trebuie să învețe. Ca să nu mai vorbesc proasta inspirație pe care am avut-o când am pornit proiectul, acum 7 ani, alegând sloganul ”Școală pentru minți deschise!” Mi s-a dus vestea în tot orașul că am deschis o școală în care nu se face nimic. Am avut chiar părinți care au preferat să-și retragă copiii pentru că au constatat că vin cu prea mare plăcere la școală. Mi se pare absolut incredibil că astăzi premiem și sărbătorim copii cu medii de ”10 pe linie” care vor fi pur și simplu ejectați în gol – adică în vidul unei piețe necompetitive, debusolate și supte de energii subterane și interese de gașcă. Ratarea este dublă: pe de o parte, pregătim copii după idealurile unei societăți răsturnate în ’89, pe care culmea, cu un cinism inimaginabil îi mai și premiem; pe de alta, la ieșirea din școală, le servim tinerilor o lume în care nu am fost capabili să punem deloc ordine între timp. Școala nu poate funcționa ruptă de nevoile sociale și economice, nici nu poate pregăti copii după modele care au încetat să fie relevante chiar și pentru realitățile actuale, cu atât mai puțin pentru viitor. Până și comuniștii păreau mai inteligent preocupați de continuitatea formarii copiilor: programele și strategiile corespundeau grozav de bine societății concepute de ei: eram mai toți conformiști, temători, dornici să ne îndeplinim sarcinile, buni executori și purtam în suflet suficientă teamă ca să nu dezamăgim pe nimeni cu vreo idee năstrușnică, vreo inițiativă, sau Doamne-ferește, vreun reflex creativ. Suntem Toţi Complici Nedeclaraţi Ai Eşecului Până la urmă, scopul pe termen mediu al educației noastre ar trebui să fie unul de natură salvatoare: să construiască un profil de tânăr capabil să miște țara asta înainte. Pentru ei măcar, dacă noi tot am decis că suntem și de data asta ”de sacrificiu”. Eforturile noastre de reformare ar trebui să aibă platforma rezolvării unei urgențe. În centrul noului design educațional ar trebui să fie un portret-robot de tânăr format să împlinească niște trebuințe naționale de mult timp amânate: în ideal – un tipar uman capabil de cinste, de pragmatism, de gestionare inteligentă a crizelor și de bun comunicator. Ar trebui – măcar acum, după 25 de ani – să dormim cu toții liniștiți că, acolo, în băncile claselor se află deja sursa împlinirii marilor noastre promisiuni, acea echipă de tineret care va alimenta ”calificarea” și punctul de cotitură în destinele noastre. Sună descurajant de utopic. Noi toți știm că nu putem schimba ceva la care suntem cu toții complici nedeclarați: există o constantă culturală în educația autohtonă care pune frâne sistematic încercărilor celor mai curate și ambițioase: cultura condiționării. Educaţia În România: Condiţionare ȘI Reprimare Mai toți românii – noi, ca părinți, și acum și copiii noștri – am fost educați să devenim reactivi, nu să construim răspunsuri. Ne-am însușit disciplina și valorile morale din reflexul supunerii și mai puțin pentru că le-am integrat conștient. Am fost crescuți și creștem în continuare copii folosindu-l pe : ”Nu te duce acolo, că e Bau-Baul!” sau ”Nu fă așa că ne faci de râs!”, ”Taci că te aud vecinii!”, ”Nu vorbi așa că e rușine!”, ”Așa nu e frumos!”, ”Ai grijă să nu răcești!”, ”Vezi să nu te murdărești!”. Suntem programați lingvistic să condiționăm: obținem comportamentele dorite sub presiunea directă sau insinuată a pedepsei. Credem în stilul autoritar, impus, și în ingredientul salvator al fricii sau al rușinii. Cumva suntem blocați în stadiul rudimentar al funcționării conștiinței sau ordinii sociale. Conspirăm sistematic la o cultură a însigurării și a dezbinării. Prelungim în școli moduri de operare mentală identice. Ele sunt construite pe sistemul autorității care reglementează și pedepsește, profesorii buni sunt cei care stârnesc frica, amenință sau folosesc nota ca pe un bici. Părinții înșiși se bucură dacă Doamna ”e mână de fier”sau dacă Directorul școlii stârnește reflexe de ”drepți”. Profesorii își predau aberantele conținuturi stufoase în același ritm, indiferent de nivelul clasei, doar ca să fie apreciați de inspectori că și-au îndeplinit planul, iar cele mai mari ambiții profesionale ale unui cadru didactic sunt adesea să devină inspector școlar. Educația prin condiționare – o spun mulți psihologi – înseamnă reprimare, în dauna autocontrolului conștient. De pildă, regulile într-o școală nu sunt niciodată negociate cu elevii: ei primesc un regulament impus și află că au o mulțime de îndatoriri și eventuale pedepse, fără să le înțeleagă sau să le integreze din convingere. Prin urmare, vor fi ”copii buni” doar ca să nu fie loviți de vreo consecință negativă. Cum vor face asta? Nu prin autocontrol și căutări de soluții interioare, ci abținându-se forțat: adică reprimând porniri firești și instincte încă necizelate. Școala Pregăteşte Viitorii Corupţi Cred că sursa corupției generalizate din țara noastră este această educație a reprimării și a limbajului dublu pe care le-am primit noi, ca părinți. Pentru că valorile n-au fost asimilate din convingere sau integrate emoțional ca o necesitate, societatea românească nu a descoperit un adevăr la care alții au ajuns de mult: că binele nostru personal depinde mult de binele celorlalți. Că lucrurile impuse cu forța generează nevoia de a fenta. Elevii români sunt maeștri la asta: știu cel mai bine cum se încalcă regulile fără să fii prins, cum să minți fără să fii responsabilizat. Avem, cred, cea mai creativă cultură a copiuțelor, cei mai buni hackeri, cele mai multe eseuri și lucrări de diplomă ”copy-paste”, învățăm în salturi doar pentru teste ocazionale sau cumpărăm pe bandă examene și profesori. La o privire de ansamblu, școala noastră chiar îi pregătește pentru ”viață”: îi obișnuiește de mici cu minciuna, traficul de influență, favoritismele, plocoanele și șpaga. Mulți părinți mi-au spus că preferă școlile de stat pentru că jungla îi pregătește pentru viața adevărată. Mulți au ca ideal conștient formarea unui copil reactiv, dădător din coate, agresiv, egoist și rezistent prin obrăznicie la nedreptăți de tot felul. Elevii ”buni”, feriți de familii mai conștiente sau mai implicate, nu rămân nici ei neatinși: mai toți au fost martorii unor profesori care și-au pierdut cumpătul, vreunei palme după ceafă sau vreunei amenințări șuierate cu dezgust – suficient ca să devină fie cinici, fie resemnați, fie emigranți. Valorile morale se manifestă în toate formele în perioada dezvoltării inițiale ale unui copil: la școală găsește cele mai frecvente și complexe contexte sociale care să-l provoace la alegeri de tot felul. Cea mai complexă învățare – cea socială – se produce în paralel cu cea de ordin academic. Felul în care te percepi pe tine în relație cu ceilalți, sentimentul valorii de sine, acceptarea sau respingerea, influența sau manipularea, adevărul sau minciuna, empatia sau egoismul – sunt toate ”discipline” discrete și intens rulate în mintea copiilor. Dacă mediul în care intervin aceste alegeri este unul al condiționării, copilul va învăța că valoarea sa personală stă în capacitatea de a-i mulțumi pe cei de la comanda. Va învăța să-și pună o mască acceptabilă, dar va întreține în permanență sentimente de inadecvare. Va învăța să mintă și să ascundă cine este el. Pe termen lung, nici nu va mai ști cine este. În această ordine de idei, nu cred ca e întâmplător că mulți terapeuți spun că românii sunt foarte scindați, nevrotici, anxioși și în disonanță cu ei înșiși, copiii lor sau cuplul lor. Copiii Noştri Suferă În Școli Cred că în ultimii ani ne-am rătăcit ca țară nu pentru că am lăsat la cârmă oameni corupți. Ci pentru că am simțit instinctiv că ne reprezintă. Ne-am identificat cu limbajul lor dublu și am privit cu simpatie micile și marile derapaje, ca să ni le scuzăm pe ale noastre. Exact cum privim acum îngăduitori suferința copiilor noștri în școli sau le formăm reflexe de luptător. Pentru părinții români, un copil bun și tolerant este ”bleg”, iar unul nereactiv, chiar ”molâu”; unul prea generos ajunge să fie certat că e ”prost de bun”. Când este lovit, cel mai adesea este sfătuit cu ”dă și tu, nu fi fraier”. E adevărat că sistemul public de educație e funcțional: e uns cu toate alifiile și merge înainte: e suficient de pervers să creeze iluzia unui algoritm de devenire și succes școlar. Nu scoate nicio vorbă însă despre caracterul copiilor: despre cât abuz și violență apar în școli, despre câte complexe de inferioritate și porniri reprimate se cultivă într-o clasă. Părinții transmit copiilor că își doresc 10–le și diploma de absolvire. Profesorii sunt mulțumiți că își primesc leafa fără nicio presiune prea serioasă. De suflet nu se ocupă nimeni. Copiii suferă însă – inconștient – pentru că învață foarte devreme că ei nu contează cu adevărat decât în măsura în care aduc mulțumire altora. Încă din grădinițe primesc disciplinarea ca o trebuință a adulților din jurul lor, nu ca pe o valoare personală. Încă se practică trimiterea la colț, statul cu mâinile la spate, încă se fac ”rușinări” publice, etichetări negative și disciplinări frontale, țipate sau sub amenințarea bătăii. În școală, cred că 95 % din profesori folosesc pronumele la persoana I ori de câte ori se formuleză cerințe: ”Să-mi scrieți la tablă…”, ”Să-mi dați răspunsul corect”, ”Astăzi mi-a răspuns bine”, ”Sunt mulțumită de tine”. Nu știu câți adulți realizează că în felul ăsta îi fac pe copii să-și asume învățarea ca pe o trebuință a celuilalt și îi îndepărtează automat de la șansele automotivării. Majoritatea profesorilor se arată în clasă în toată gama frustrărilor proprii: își permit să se enerveze, se arată dezamăgiți, jignesc sau transmit dispreț prin grimase, dacă nu prin cuvinte grele. Și cei mai eleganți dintre ei nu reușesc să iasă din paradigma învățării centrate pe sine: copiii gravitează în jurul cerințelor și pretențiilor emise autoritar. Și asta nu ar fi nimic grav – toți copiii au nevoie de structură și fermitate – doar că la noi ele sunt îmbinate cu mesaje care dau sentințe implicite despre valoarea intrinsecă a copiilor. Cei mai mulți nu sunt văzuți pentru ce sunt ei sufletește, ci doar cântăriți în termenii de ”bun”, ”cuminte”, ”silitor”. De aceea avem violență în școli, sub toate formele și mai ales în manifestările ei psihologice, invizibile. Toate suferințele lor intră în inconștient și îi vor condiționa toată viața. După același tipar după care noi înșine întreținem azi frustrarea neputinței de a ne schimba. Copiii noștri cred că asta trebuie să faci la școală: să adaugi pe dinăuntru multe stări de inadecvare, frustrare, plictis și delăsare. Și este convingerea mea că și cele mai ambițioase reforme se vor prabuși în zbor – pentru că acțiunile noastre frumoase vor fi însoțite de limbajul nostru emoțional, extrem de sărac, brutal și plin de prejudecăți. O Reformă A Inteligenţei Emoţionale Pănă la urmă, reformarea școlii ține de inteligența emoțională a noastră, a tuturor. Nu știu dacă există precedentul istoric al vreunei nații care a suferit o așa mutație de conștiință, mentalitate și limbaj. Cred totuși că nu există soluții algoritmice salvatoare pentru niște oameni care încă își iubesc atât de prost copiii. Care deși le oferă totul, desăvârșesc un gol din ce în ce mai mare pe dinăuntru. Asta face condiționarea: transmite copilului că poate fi iubit doar dacă merită – adică dacă prestează pentru satisfacția îngrijitorului sau profesorului lui. Totuși am un optimism dobândit prin exercițiu personal: știu că am reușit să fac cele mai spectaculoase transformări în viața mea – uneori chiar și peste noapte – după ce am avut curajul să privesc în față adevărul și să mă las cutremurată lucid de dimensiunea dezastrului. Pe urmă, lucrurile vin de la sine: s-ar putea să constatăm că nici nu e nevoie de mari reforme. Ce-ar fi, deci, pentru moment să nu ne mai gândim deloc la ce trebuie să facem, ci mai ales la ce ar trebui să fim? Nu știu cât de aberant e conceptul unei terapii naționale, dar mie de asta mi se pare că avem nevoie mai întâi. LINK
Cum ar fi sa nu se mai permita absolvirea (la orice nivel), fara a face dovada cunoasterii limbii romane si dezvoltarii socio-emotionale? Cum ar fi sa avem programe / manuale realizate de catre acelasi grup de lucru, format din practicieni cu fruntea plina de cucuiele realitatii clasei? Cum ar fi sa fie lasat profesorul sa lucreze cu copiii/ elevii, fara a mai consemna in 391293645239287654 de documente ce si-a propus, ce face, ce-a facut si de ce a facut? Cum ar fi sa se permita intrarea in ,,sisteme" (educatie, politie, sanatate, armata....)doar dupa ce i se viziteaza paginile personale de pe Internet sa intelegi cu cine ai de-a face?( ,ca,da, muuulte poti afla despre un om facand asta).......
Fără nişte bareme bine definite şi stabile, totul ar fi "Vax Albina - Crema Puka". Nu se poate să fabricăm un "pat al lui Procust" pentru o diversitate de aptitudini şi caractere. Apoi, ce facem cu minorităţile etnice? Ce facem cu cei "mai grei de cap"? Le tăiem accesul către forme de învăţământ superior? Pot fi foarte buni în domenii tehnice sau artistice. Personal, sunt pentru înlocuirea examenelor de absolvire sau admitere cu teste de aptitudini. Aşa este la americani şi nu o duc foarte rău. Important este ca absolvenţii să poată fi absorbiţi de economie, să iasă din etapa de formare pe propriile picioare. Tot după părerea mea (chiar dacă am înţeles ce vreţi să spuneţi), testele bine gândite pot înlocui cu succes vizitările paginilor personale, precum şi consemnarea în 'jde documente (inutile pentru bunul mers al învăţământului) a planurilor de desfăşrare a activităţilor.
De acord, d-le ALM!Daca m-ar intreba cineva pe mine,bacalaureatul( examenul de ,,maturitate") n-ar trebui sa fie o conditie pentru a accede la alte forme de invatamant... dovada ca multi detinatori de diplome BAC nu au dobandit(odata cu aceasta) maturitatea, competenta sau responsabilitatea vietii de dupa ciclul liceal...sunt de acord ca fiecare ar trebui sa-si urmeze si dezvolte aptitudinile speciale( oricine are),sa beneficieze de pe urma lor, simtindu-se util si competent pe locul lui.In ceea ce priveste limba materna si socio-emotionalul,nu trebuie sa fii sclipitor pentru a le stapani,ci doar sa vrei....Am intrebat odata elevi de cls. a IX-a cum vad ei lucrurile si aceeasi idee se contura: merg la profil uman sa scap de mate, sa studiez mult limbile romana si engleza ...si, totusi ,inca mai studiez mate(la nivel mai scazut)sau alte discipline de care am fugit... E un subiect amplu, cu multe colturi... ...si dupa fiecare colt, te-asteapta cineva....
Forums
....poate credeţi că sunt ,,sărit,, sau ,,ţăcănit,, cum se spunea pe la mine pe la ţară,dar nu-i adevărat 
,ca,da, muuulte poti afla despre un om facand asta)....... 
