Oameni buni, referitor la primul link, zice si SRI-ul ceva drept odata. Si anume ca l-a retinut Politia si nu SRI, pentru ca ei nu au atributii in acest sens. Pai si atunci, ce mama draq cauta Centrul ala national antiterorist la ei??? Si inca o problema. In mediile profesionale se stie ca Al Qaida este o mare gogorita. De ce ne mai amagim atata cu aceasta "mareata" organizatie terorista?
Conform noilor norme europene, si daca tragi un >>>beep<<< in avion, tot terorism se catalogheaza. Asa ca, cei care zburati cu avionu', sa nu mancati fasole, ca va da astia pe la presa. Si in aia internationala.
In alte tari, esti terorist si intri urgent la puscarie, fara drepturile lu' peste (prajit). In democratia noastra originala (a nimerit-o Iliescu la fix cu asta!), esti terorist si castigi bani. Nu de la privatul care te-ar angaja, ci de la stat. La castigul asta, cre' ca m-apuc si io de fapte antisociale...
Statul român, obligat să-i dea peste 18.000 de euro autorului atentatului de la "Jean Monnet"
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a condamnat statul român, marţi, la plata a peste 18.000 de euro, cu titlu de despăgubiri, lui Dragoş Ciupercescu, autorul atentatului de la Liceul "Jean Monnet", din 2002, din cauza regimului dur de detenţie, potrivit Mediafax. Dragoş Ciupercescu (39 de ani), din Giurgiu, a invocat în faţa CEDO încălcarea articolului 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece a fost încadrat în categoria deţinuţilor periculoşi şi a suportat un tratament dur din cauza acestei categorisiri, precum şi pentru că a fost închis în condiţii inumane în Penitenciarul Jilava. Statul român trebuie să-i plătească lui Ciupercescu peste 18.000 de euro, cu titlu de despăgubiri morale şi materiale, precum şi cheltuieli de proces. Decizia va deveni definitivă în condiţiile articolului 44, alineatul 2 din Convenţie.
Ciupercescu a arătat în sesizarea făcută la CEDO că, în noiembrie 2003, a fost transferat la secţia de deţinuţi periculoşi din Penitenciarul Jilava, unde a stat cu 19 persoane într-o celulă cu nouă paturi. El s-a mai plâns că era supus la percheziţii corporale totale o dată pe săptămână şi la percheziţii corporale parţiale, la intrarea şi la ieşirea din celulă. De asemenea, Ciupercescu a mai reclamat în sesizare că timpul de vizită era foarte scurt, iar plimbările în aer liber durau o jumătate de oră pe zi, în spaţii special amenajate. În iulie 2004, estimând că regimul său de detenţie nu poate fi justificat în mod legal, Ciupercescu a cerut Tribunalului Bucureşti să fie transferat de la secţia deţinuţilor periculoşi. Instanţa a admis acţiunea bărbatului şi a cerut ca acesta să fie transferat la secţia de arest preventiv, însă Parchetul Trribunalului Bucureşti a făcut recurs.
Respingând acţiunea procurorilor Parchetului Capitalei, magistraţii bucureşteni au decis ca acesta să fie transferat la Penitenciarul Rahova, la secţia arest preventiv. Conducerea unităţii de detenţie a decis însă să-l mute pe Ciupercescu tot la secţia deţinuţilor periculoşi. În iunie 2005, Dragoş Ciupercescu a dat în judecată Administraţia Naţională a Penitenciarelor (ANP) pentru despăgubiri, însă instanţa a respins acţiunea, iar reclamantul nu a formulat recurs. El a depus o nouă acţiune în acest sens, în 2006, însă Tribunalul Bucureşti a decis, în 2007, printr-o hotărâre definitivă, respingerea acţiunii împotriva ANP. În 8 martie 2005, Dragoş Ciupercescu a fost condamnat la 11 ani de închisoare de către Tribunalul Bucureşti, iar două luni mai târziu instanţa Curţii de Apel i-a majorat pedeapsa la 19 ani de detenţie. În 6 septembrie 2005, instanţa supremă a retrimis dosarul lui Ciupercescu la Curtea de Apel Bucureşti, pentru ca acesta să fie judecat şi pentru fapte de terorism. Apoi, în februarie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a hotărât reducerea pedepsei la 15 ani, însă părţile au făcut recurs, iar dosarul a ajuns din nou la instanţa supremă.
Ulterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de retrimitere a dosarului la Curtea de Apel Bucureşti, pentru rejudecare, întrucât fusese încălcat dreptul la apărare al acuzatului. După o altă condamnare contestată de Ciupercescu, dosarul a ajuns din nou la instanţa supremă. În februarie 2007, Dragoş Ciupercescu a fost condamnat la 18 ani de detenţie de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sentinţa fiind definitivă. Tribunalul Bucureşti a respins, apoi, în august 2008, ca inadmisibilă cererea lui Dragoş Ciupercescu de revizuire a sentinţei prin care a fost condamnat definitiv de către instanţa supremă la 18 ani de închisoare pentru acte de terorism. Ciupercescu a formulat şi o contestaţie în anulare, însă şi aceasta a fost respinsă de instanţa supremă la jumătatea lunii mai. Potrivit rechizitoriului procurorilor, în noaptea de 10 spre 11 august 2002, Ciupercescu a furat, din depozitul de muniţii al UM 01348 din Bucureşti, şapte grenade de mână defensive tip F 1, zece focoase destinate acestui tip de muniţie şi 144 de cartuşe calibrul 7,65. În 6 noiembrie 2002, Ciupercescu a detonat pe trotuarul din faţa Liceului "Jean Monnet" din capitală una dintre grenadele sustrase, rănind cinci elevi şi degradând unele bunuri. În 14 martie 2003, el a amplasat o altă grenadă, pe o alee frecventată din Parcul Cişmigiu, magistraţii militari arătând atunci că, în ambele cazuri, acesta a urmărit uciderea unor persoane prin detonarea muniţiei respective. Ciupercescu a fost angajat, în perioada 6 ianuarie 1997 - 1 martie 1999, pe baza unui contract, ca militar în cadrul unei unităţi aparţinând Ministerului Apărării, cu gradul de caporal, fiind concediat pentru dezinteres în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
@batrunu..o intrebare?De ce mama naibii nu ati fost voi in stare sa va afirmati ? Cred ca cenusa voastra nu va renaste daca tot dati cu laturi pline de invidie in curtea altora...si daca va renaste cu siguranta nu veti putea lua locul lor. Fara resentimente...cred ca ar trebui sa va reconsiderati parerea.Respectand pozitia altora o veti respecta in primul rand pe a voastra..Daca profesionistii nu se respecta intre ei ,atunci cum vreti sa va respecte altii. Cat priveste treaba cu "gogorita",cred ca raspunsul sta la cei avizati sa raspunda nu la mine si nu la dumneavoastra. Ca nu are Sri-ul drept sa retina,da este foarte adevarat..insa asta e din cauza legislatiei romane nu din cauza lor. Multumesc!
offtopic: d-aia rog pe toata lumea ca atunci cind e vorba de link-uri catre texte, articole sau similar, pe linga link sa faca un mic efort de 2 min si sa dea un copy-paste materialelor...
Tot nu m-am dumirit despre ce teroristu` lu` peste e vorba. E Florin Les din Lugoj sau nu e vorba de el ? Ca lu ala ii spunea Cristoiu ,,Teroristul in slapi,,...
LINK Un pasaj din aceasta monografie. Ce parere aveti?
Tot pe teritoriul acestei localităţi a avut loc şi prima luptă cu arme de foc, nu în munţi, cum luptau partizanii, ci chiar în interiorul localităţii, între trupele securităţii şi o mică gherilă anticomunistă alcătuită de un grup de tineri curajoşi, destul de bine instruiţi şi organizaţi de un tânăr de 19 ani, Gheorghe C. Nicolae Ţârlea-Castellano, absolvent al Liceului agricol din Valea Călugărească. Gheorghe Nicolae-Ţârlea (a nu se confunda cu actualul consilier Gheorghe Nicolae Ţârlea, o rudă omonimă a lui Castellano) a devenit o figură legendară în Scăieni, prin organizarea a două acţiuni extrem de curajoase, cum nimeni înaintea lui nu a îndrăznit pe susnumitele meleaguri. Să urmărim, pe rând, aceste importante şi palpitante evenimente... În toamna anului 1966, Nicu Ţârlea-Catellano (n. 10.08.1948) bate la poarta vecinului său Ilie Savu (I.D.), un băieţel de 16 ani, firav şi bruneţel, cu care era bun prieten, spunându-i că vrea să discute amândoi ceva important. Atunci Nicu i-a destăinuit un plan secret ce-l avea mai demult în cap, în legătură cu organizarea unei armate de rezistenţă naţională anticomunistă în munţi, cum fuseseră grupurile de partizani anticomunişti formate imediat după ocuparea ţării de către ruşi. N-ai văzut că bestiile comuniste ne-au luat totul: pământul, boi, cai, oi, vaci, toate vitele, obligându-ne să ne înscriem la colhozurile CAP? Nu se poate să-i lăsăm aşa! Eu cred că formând un mic nucleu militar în munţi, mai târziu vom atrage şi armata ţării de partea noastră, căci ne vor ajuta cu siguranţă şi occidentalii - şi ne vom elibera de comunişti! Era un plan pe cât de eroic, pe atât de infantil, aproape imposibil de materializat, dar în care adolescentul Nicu Ţârlea credea cu toată convingerea şi vom vedea că o parte din planul lui, primele începuturi logistice, vor fi, totuşi, pline de succes, ceea ce îl va stimula şi mai mult să le continue. În plus, Nicu avea o carismă a lui aparte şi o mare putere de convingere. Era un excelent organizator, iar Iliuţă îl asculta încântat, cu gura căscată, fiindcă totul semăna cu un palpitant scenariu din filmele americane de aventuri (ulterior ei îşi aleseseră chiar şi nişte nume conspirative, inspirate din aceste filme, Nicu zicându-şi Sfântul, Iliuţă Fantomas). Planurile strategice erau gata. Trebuia găsiţi restul luptătorilor... Mai întâi am încercat cu prietenul nostru, Ticuţă Lucian (Manghiniţă) (19 ani), să-l atrag în această treabă, îl încuraja Ţârlea pe Ilie. Deşi lui îi plăcea propunerea mea şi era întru totul de acord cu mine, mai târziu însă mi-a mărturisit că nu are curajul să se angajeze la aşa treabă dificilă şi riscantă. Cine nu riscă nu câştigă, i-am răspuns eu. Lucian mi-a urat succes şi s-a exprimat că mai indicat ai fi tu decât el... Şi, iată, de aceea am venit acum la tine... Iliuţă, i-a mulţumit pentru încredere, i-a jurat că va fi fidel viitorului grup de luptători şi a acceptat bucuros să-l ajute în acest măreţ plan secret, care l-ar fi inspirat pe romancierul Constantin Chiriţă să mai scrie un roman pentru tineret, tot aşa de bun ca şi Cireşarii. Amândoi au căutat, în continuare, alţi aliaţi ai Armatei Prahovene de Luptă Contra Comunismului. Şi i-au găsit. Ei erau: Nicolae Gheorghe, zis Baronul (n. 8.12.1952), vărul lui Nicu (15 ani), Gheorghe Constantin, zis Puişor (n. 17.08.1951), fratele lui Nicu (16 ani) şi Urzică Vasile (1950-2005), care pe atunci avea 17 ani şi jumătate. Sfântul, comandantul lor, le-a cerut să jure că vor lupta până la victoria finală şi că nu vor trăda. Planul mai avea şi o altă variantă, în cazul că lupta gherilieră ar fi prematură, grupul va încerca să pună în aplicare un atac de răpire - şi anume băieţii să pândească elicopterul care stropea viile de la IAS, să pătrundă în el şi să-l oblige pe pilot să-i transporte peste hotare, revenind de acolo paraşutaţi pentru a organiza grupe anticomuniste de partizani în munţi. Dar şi pentru acest plan era nevoie de arme. Aceasta era o primă necesitate. De aceea Sfântul a început instruirea grupului, explicându-le tuturor că îi aşteaptă o misiune grea, dar foarte importantă pentru întreaga ţară care, cu siguranţă, că li se va alătura şi îi va susţine, că micul nucleu va deveni cu timpul o armată mare şi puternică şi că planul este fără riscuri... Cea mai fezabilă variantă nu mai părea aceea cu elicopterul, ci varianta cu urgenţa formaţiunii de partizani. Ca atare, ei vor trebui să se retragă înarmaţi în munţi, cam prin locurile pe unde luptaseră înainte partizanii anticomunişti. În vederea acestui lucru, vor fi necesare următoarele: procurarea de arme, de corturi, de rucsacuri, de telefoane fără fir pentru comunicare la distanţă, de conserve alimentare, de îmbrăcăminte de munte şi îmbrăcăminte groasă de iarnă, de pături, medicamente, cutii medicale cu componente de prim-ajutor şi, mai cu seamă, de bani, de cât mai mulţi bani. O bună parte din acea recuzită fusese deja procurată. Chiar şi o sumă bună de bani. Necesitatea cea mai urgentă erau însă armele. De unde arme? Nicu Ţârlea juca fotbal în echipa de juniori a Petrolului din Ploieşti şi i-a explicat lui Ilie că el cunoştea perfect sălile stadionului. I-a mai spus că într-una din săli văzuse, cu câteva zile în urmă, depozitul de arme şi că ştie sigur cum se poate ajunge în depozit, fără mari probleme. Planul era să dea o lovitură în sala de arme a stadionului, şi să ia de acolo câte arme şi muniţii va putea căra fiecare. Zis şi făcut... În martie 1967, au pornit-o amândoi la Ploieşti. Pe la orele 8-9 seara, au ajuns la porţile înalte ale stadionului. Închise. Trebuia escaladate. Le-au escaladat cu bine, deşi aveau în spinare rucsacurile îndesate cu lanterne, pături, cleşti, bomfaiere, mini-răngi, şperacle, şurubelniţe ş.a. Nicu cunoştea perfect toate interioarele. Nu a fost o mare problemă forţarea uşii de la sala cu arme. S-a lucrat cu mănuşi să nu lase urme de amprente... Odată acolo, trebuia alese armele cele mai bune. Au luat din ele 5 puşti mari şi 3 pistoale automate. Alte pistoale nu mai erau. Gloanţele se aflau împachetate în cutii de carton, fiecare cutie conţinând 50 de cartuşe. Cutiile ar fi fost incomode la transport, aşa că au fost desfăcute şi toate gloanţele deşertate în rucsacuri. Au luat peste 3000 de gloanţe, căci atâtea au încăput în raniţele lor. Puştile au fost învelite în pături şi legate peste umăr cu câteva curele, astfel încât păreau că transportă nişte chitare... Pe la ora unu noaptea erau din nou în stradă, după ce au şters urmele şi au închis uşile la loc, să nu se cunoască imediat sustragerea armelor. Nu au făcut nici câţiva paşi, că le-a ieşit înainte un miliţian şi doi elevi de la şcoala de miliţie. Nicu s-a dus curajos spre ei, i-a salutat zâmbind şi le-a spus că sunt nişte artişti instrumentişti din alt oraş şi căutau drumul spre Gara de sud. Foarte amabili, miliţienii le-au arătat drumul spre gară. Băieţii, cu inimile ticăind, bucuroşi că au scăpat, le-au mulţumit cu acelaşi zâmbet amabil şi au mers pe drum înainte, dând însă colţul spre Gara de nord. Au trecut de bariera de lângă rafinăria Vega şi au mers pe jos, în toiul nopţii, numai pe lângă linia ferată şi prin locuri unde să nu întâlnească oameni, până la pod la Blejoi; au trecut apoi podul şi şi-au continuat calea pe poteca din lunca paralelă cu linia ferată până la Balaca. După aceea, au mers grijulii, tot pe drumuri ocolite, până au ajuns acasă. Pe la 3-4 dimineaţa erau la casele lor din Scăieni, foarte mulţumiţi de reuşita perfectă a acţiunii lor. Au dormit câteva ore, apoi au reluat programul de instruire cu grupul micii armate de eliberare. Spargerea a fost sesizată abia după un mare număr de ore şi dispariţia armelor a declanşat din partea securităţii o deosebită îngrijorare şi o alertă de anvergură. S-au început cu disperare cercetările, dar neexistând urme clare şi nici un fel de amprente, nu s-au putut depista deloc vinovaţii. Între timp, pe dealul Seciului, târziu noaptea, băieţii făceau exerciţii de tragere la ţintă, învăţând bine să mânuiască armele. Antrenamentul a durat cca. două luni. Se apropia ziua plecării spre munţi. Armele, cartuşele şi restul echipamentului urmau a fi cărate cu o căruţă trasă de nişte cai procuraţi ilegal de Puişor, până la poalele munţilor, toată încărcătura trebuind bine mascată sub un material transportabil oarecare, nebătător la ochi. Dar este o vorbă: socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, fiindcă s-a întâmplat ceva neprevăzut... Mama lui Urzică Vasile a constatat că fiul ei lipseşte foarte des de acasă şi de la şcoală. Când, într-o zi, căutând ceva prin casă, a găsit întâmplător pistolul ascuns, şi-a întrebat băiatul de unde are arma. Vasile nu a vrut să-i spună, dar nici maica-sa nu a vrut să i-o înapoieze, ci a plecat cu ea şi a predat-o miliţiei, crezând că în felul acesta îi face un mare bine băiatului. Miliţia din Scăieni avea deja semnalmentele de calibru şi de marcă ale armei şi a anunţat Inspectoratul judeţean al M.I. că au pus mâna pe capătul firului în povestea cu armele furate de la stadion. Acest lucru a schimbat brusc cursul evenimentelor care s-au precipitat în defavoarea virtualilor partizani. Când băieţii au auzit că pe urma lor s-a trimis un mare număr de securişti, s-au retras cu toţii repede pe dealul plin de numeroase tufişuri, înţelegându-se între ei să nu stea grămadă, ci ascunşi la distanţă mai mare unul de altul, iar în cazul că se va trăgea asupra lor, să deschidă şi ei focul din mai multe unghiuri, aproape simultan, astfel încât atacanţii să aibă impresia că luptă cu o armată întreagă şi să nu urce la ei. Chiar aşa s-a întâmplat. Înainte de a deschide focul, securiştii au folosit un difuzor porta-voce, cu o considerabilă putere de amplificare, prin care, îndreptându-l în toate punctele cardinale, strigau răspicat: Predaţi-vă, fiindcă sunteţi înconjuraţi de mulţi trăgători înarmaţi şi nu deschideţi focul! Nu aveţi scăpare! Predaţi-vă!. Au repetat apelul de mai multe ori. Nici un răspuns, în afară de ecourile megafonului... Atunci au recurs la o altă stratagemă: au pus-o pe mama lui Vasile să strige, cu voce mai mult plângând: Vasile, mamă, haide, mămico, de te predă că nu-ţi face nimeni nimic! Coboară şi vino acasă! Nimeni nu se mişca. Tatonarea aceasta a durat ore întregi. Între timp, au mai sosit întăriri, însoţite de un câine lup care tot lătra spre direcţia celor ascunşi. La un semnal, toţi securişti încep să urce şi să descarce focuri de avertisment în aer. Când s-a apropiat prea mult de băieţi, aceştia, precum s-au înţeles, au început şi ei să tragă numeroase focuri din toate părţile. Securiştii, la început, s-au speriat şi au repliat. După un timp, au pornit iarăşi la deal, de data aceasta un ofiţer, folosind o armă SKS, trăgând cu ea împrăştiat, fiindcă băieţii, după ce deschideau focul, îşi schimbau imediat locul, aşa cum îi instruise Sfântul. Rafalele armei automate începuseră să şuiere foarte aproape de Ţârlea. Atunci acesta, ca să-l potolească pe trăgătorul cu armă automată, pe care îl vedea bine, a ţintit în el şi a tras. Securistul a fost rănit şi a început să se vaiete, strigând după ajutor. Colegii lui s-au oprit din tragere şi au venit să-l salveze pe rănit. După ce ofiţerul rănit a fost transportat de colegii lui la vale, aceştia s-au întors foarte furioşi şi toţi au început să mitralieze numai cu focuri automate, încât focurile băieţilor nici nu se mai auzeau. Un ofiţer a strigat: Prindeţi-i vii sau morţi! Era o hărmălaie de nedescris, care semăna cu o scenă de atac din cel de al doilea război mondial. Ca şi când nu ar fi fost de ajuns, securiştii au folosit şi nişte detonanţi fumigeni, un fel de grenade, care făceau să răsune văile ca nişte canonade de tunuri. Câinele lup lătra continuu spre tufişurile băieţilor. Bătălia a durat vreo două ore. Evident, lupta era inegală, iar partizanii amatori, cărora li se cam terminaseră cartuşele, au realizat că nu se pot bate cu nişte profesionişti care erau numeroşi şi foarte bine dotaţi cu SKS-uri automate. Apoi din nou s-a auzit prin difuzor vocea plângând a mamei lui Urzică: Aoleu, Vasile mamă! Mai trăieşti? Vino jos, Vasile, că acolo sus poţi fi împuşcat! Vasile a ieşit din tufiş cu braţele ridicate, semn că se predă. Ceilalţi, văzând cum stă treaba, au făcut la fel. Nici unul din ei nu fusese rănit. Pe Iliuţă l-au găsit mai greu, fiindcă se ascunsese pe lângă Parcul Petrolier 803. Planul măreţ al tinerilor partizani, de eliberarea patriei de sub jugul comunist, a eşuat în mod lamentabil aici. Pe moment, nu au fost bătuţi, ci au fost aduşi la sediul miliţiei aflat vizavi de şcoală. Atunci elevii, aflaţi în recreaţie, i-au văzut pe securişti şi pe miliţieni cum îi urcă pe luptători într-o dubă care a demarat rapid cu ei spre Ploieşti. Tot drumul, tinerii au fost bătuţi, acuzându-i că sunt criminali şi ucigaşi, fiindcă au omorât pe un ofiţer de securitate. Mai târziu, s-a aflat că ofiţerul nu a murit, căci nu avea răni prea grave. De aici începe calvarul lor. Ancheta de la securitate a durat două săptămâni, zi de zi. Erau mutaţi de la subsol la etaj cu şuturi în spate şi cu cătuşe la mâini. La ochi li se puneau ochelari de tablă, să nu vadă pe unde merg. Au fost condamnaţi într-un proces politic, în care s-a cerut pedeapsa cu moartea pentru Nicolae Gheorghe Ţârlea, iar pentru ceilalţi, fiind minori, sentinţa a fost închisoare între un an şi trei ani. Nu după mult timp, mass-media din occident a condamnat cu asprime regimul lui Ceauşescu care condamnă copiii la moarte în procese politice, şi aceasta tocmai când România începuse să se mai reabiliteze oarecum în faţa occidentului. Imediat, procesul s-a reluat şi s-a rejudecat la Tribunalul judeţului Prahova, de data aceasta ca un proces de drept comun. Judecata a durat peste şase luni, devenind greu de descifrat, fiindcă părinţii acuzaţilor le-au pus ca apărători pe cei mai buni avocaţi, care au subliniat caracterul de aventură ludică a evenimentelor de pe deal, în care erau implicaţi nişte minori. Drept urmare, sentinţele s-au îndulcit mult: Nicu Ţârlea a primit 8 ani, fratele sau, Puişor, 3 ani şi jumătate, Ilie - un an şi trei luni, iar ceilalţi numai un an. Totuşi, perioada de detenţie nu a fost uşoară. La securitate stăteau câte doi în celulă (al doilea fiind un fals deţinut care îi tot trăgea de limbă pe condamnaţi). Paturile din celulă erau din ciment, acoperite cu o saltea subţire. Veceul se afla în celulă, iar mesele erau foarte sărace şi insuficiente. Tinereţea din ei însă i-a făcut să reziste cu bine tuturor încercărilor, iar după Revoluţie, acestor tineri li s-a schimbat brusc statutul: din mari bandiţi, criminali trădători şi mari duşmani ai poporului şi ai orânduirii socialiste, au devenit mari eroi, luptători pentru libertate, lăudaţi de toţi... Întorsăturile vieţii sunt uneori ciudate. Interesant este că Gheorghe Nicolae-Ţârlea Castellano, după ce a scăpat din detenţie, deşi semnase o declaraţie prin care se angaja ferm că se va cuminţi, deşi ştia bine că este urmărit pas cu pas, a început o nouă campanie de luptă anticomunistă, finalizată, de data aceasta, cu mai mari izbânzi pentru el şi cu mai puternice lovituri date comunismului, fără ca urmăritorii lui să-l mai poată înfrânge. În a doua campanie anticomunistă, Nicu Ţârlea, acum mai maturizat şi cu o fermă experienţă de luptător neînfricat, va ieşi întru totul victorios, motiv pentru care am publicat despre el mai multe articole în presa americană şi în cea din Românie. Trebuie spus că atitudinea revoluţionară şi curajoasă de răzvrătit contra nedreptăţii îşi are originea în familie. Străbunicul său, Grigore Ion, este faimosul erou de la Griviţa (Războiul de independenţă 1877) care a smuls steagul turcesc şi a pus în locul lui steagul românesc pe reduta de la Griviţa, iar tatăl lui Nicu Ţârlea Castellano este sergentul Gheorghe N. T. Constantin, fiul primarului din Scăieni Gheorghe Niţă (primar 16 ani, între 1902-1918) care a primit numeroase decoraţii pentru că a făcut tot frontul 1937-1945, fiind lângă mareşalul Ion Antonescu când acesta a dat ordin: Români, treceţi Prutul !. În încheiere, am să citez câteva fragmente din articolul: Nicolae Gheorghe Ţârlea - un erou care a băgat spaima în comunişti, publicat la rubrica Dezvăluiri a ziarului ploieştean Telegraful de Prahova, din 27 mai 1998... În 1967 Nicolae Gheorghe Ţârlea a fost condamnat la temniţă grea. Personal, după ce tinerii au fost prinşi (unii din ei erau copii, foşti elevi de-ai mei de la şcoala Scăieni, unde le fusesem profesor), am fost şi eu anchetat la sediul securităţii din Ploieşti, bănuit că sunt probabil unul din organizatorii grupului respectiv, dacă nu chiar şeful lor din umbră. Nu aveam însă nici o legătură cu această tentativă de highjacking decât dovada că securiştii m-au găsit pe lista alcătuită de acuzaţi, consemnat acolo în calitate de traducător, în cazul când elicopterul ar fi ajuns în Vest. Anchetatorii securişti m-au pus să dau mai multe declaraţii despre participarea mea la acel grup şi mă vor ancheta de mai multe ori, pentru că tot nu credeau că nişte copii pot fi atât de bine organizaţi. Dar organizatorul principal fusese tot curajosul Nicu Ţârlea şi nu eu. (...) Pe parcursul a cinci ani, între vârsta de 19 şi 23 de ani, Ţârlea trecuse prin următoarele închisori: Ploieşti, Bucureşti, Văcăreşti, Fortul nr. 13 Jilava, Deva, Galaţi, Poarta Albă, Chilia şi Periprava. Puţini români au gustat din dulceaţa bătăilor securiste la o vârsta atât de tânără, ca Nicu Ţârlea. (...) Voi cita, în continuare, din însemnările acestui erou pe care îl cunosc de pe când era copil: ...Ascultam şi urmăream în fiecare zi tot ce se întâmpla în jur; vorbeam cu mama şi cu fratele meu, Puiu, afirmând că cineva trebuie să se ridice, să protesteze, să facă ceva împotriva dictaturii! Dar cine? Şi cum? Prin revoltă în masă nu se putea; condiţiile nu erau coapte, iar securitatea înăbuşea totul încă din nucleu. (...) Singura cale accesibilă era o acţiune individuală, pe risc propriu, şi declanşată cât mai curând. Ea ar fi dat aripi nemulţumirilor generale ale populaţiei, fiind ca un bulgăre mic de zăpadă, care, începând să se rostogolească, devine avalanşă. A fost un risc enorm, bazat pe un mare curaj, pe care poate numai divinitatea mi-l poate insufla. A fost un sacrificiu al meu, al familiei mele, al localităţii Scăieni, unde locuiam, al Mălăieştiului, unde locuia mama, al Ploieştiului, din apropierea acestor aşezări, al Prahovei, care trebuia să dovedească prin ceva concret că ţara a început să se mişte. Cu ajutorul lui Dumnezeu, noi am reuşit! Îndemnul la rezistenţă trebuia făcut prin manifeste. Nicu Ţârlea s-a apucat să elaboreze manifestele. Le-a lucrat manual, acasă, la Scăieni şi la Mălăieşti. Textul lor suna: Români! Luptaţi prin toate mijloacele posibile pentru răsturnarea dictaturii comuniste! Jos dictatorul Ceauşescu! - şi era semnat Armata Republicană Prahoveană. În diagonală, pe suprafaţa manifestului, figura tricolorul românesc. Odată multiplicate, manifestele au fost împărţite în două: cu distribuirea primei jumătăţi a fost însărcinat cumnatul lui Nicu Ţârlea, Nicolae Liţoiu, un tânăr de 22 de ani, angajat la Uzina Mecanică Plopeni. El a răspândit manifestele prin toată uzina, începând cu uşa directorului şi până în fiecare secţie. Cealaltă jumătate a manifestelor a fost răspândită personal de autorul lor, prin toate gările municipiului Ploieşti, precum şi în diferite trenuri. O parte din ele a fost aruncată de la terasa cofetăriei aflată la ultimul etaj al magazinului Omnia din Ploieşti, exact în faţa clădirii administrative, numită de ploieşteni Casa Albă, unde era şi sediul partidului. Securitatea se alertase şi intrase în febra nebună a căutărilor, fără să găsească pe nimeni. Tot în acele zile, Nicolae Gheorghe adresase o scrisoare către primul secretar al organizaţiei de partid a judeţului Prahova, Ilie Câşu, prin care protesta, din partea ploieştenilor, pentru apropiata vizită a lui Ceauşescu la Ploieşti, anunţată în august 1981, arătând că dictatorul criminal nu are ce căuta în acest oraş şi nici în alte aşezări ale Prahovei. Securitatea intrase în panică şi a început pretutindeni cercetări masive. Se luau probe scrise, amprente, îndeosebi în rândul intelectualilor, al elevilor şi al studenţilor. Atunci mi s-au solicitat şi mie trei probe caligrafice şi de amprente, de către nişte ofiţeri de securitate care m-au scos din ore afară de la Şcoala nr. 17 din Ploieşti, spre a-mi dicta un text oarecare. Ceauşescu totuşi a venit la Ploieşti, apoi în oraşul Boldeşti-Scăieni, la Plopeni, pe valea Prahovei, dar a fost o vizită pe fugă, privind înfricoşat la populaţia care nu-l aclama, cu excepţia grupurilor de securişti puşi să urle lozinci la apariţia delegaţiei. Pe blocuri şi în balcoane, stăteau miliţieni înarmaţi, care păzeau să nu se întâmple ceva. Nicu Ţârlea îi pregătise lui Ceauşescu, la Ploieşti, surpriza surprizelor - nişte bombe, care nu aveau explozibil să ucidă, nici măcar să rănească, ci un explozibil artizanal, dar care bubuiau mai tare decât bombele de avion. Auzindu-le, Ceauşescu, care totdeauna se temea de atentate cu bombe, ar fi făcut stop cardiac auzindu-le. Bombe artizanale pentru dictator Bombele trecuseră probele de laborator, fiind testate pe deal, la Scăieni, apoi alte probe, cu declanşări programate prin ceas, experienţe la scară redusă, făcute în locuri izolate, pe valea Teleajenului, pe Valea Vărbilăului şi pe Dealul Mălăieşti. În ciuda speculaţiilor, materialul exploziv nu provenea de la Uzina Plopeni, nici de la cea de la Găvănel. Înainte de a transporta bombele în centrul Ploieştiului, Nicu Ţârlea a cercetat cu atenţie locul unde să le poată amplasa, dar, atât ziua cât şi noaptea, centrul Ploieştiului era strajnic păzit de patrule de securişti şi miliţieni. A fost imposibil să fie aduse acolo şi montate pentru a-l primi fierbinte pe Ceauşescu. Riscul era prea mare şi ar fi intrat cu siguranţă în gura lupului. Trebuiau găsite alte momente, eventual după trecerea delegaţiei prezidenţiale din august. Pentru detonare s-au ales datele de 12 şi 15 septembrie, în ajunul începerii anului şcolar, când Ploieştiul forfoteşte de elevi şi de studenţi. Exploziile, fiind inofensive, erau menite să acţioneze psihic, să creeze o atmosferă de protest sonor. Fuseseră planificate cinci explozii succesive, una la Casa Albă (pe o coloană de susţinere, în formă de Y, între unghiul celor două laturi), una în cartierul Nord al Ploieştiului, una în incinta unei librării centrale, una la Procuratură şi una lângă lozinca Trăiască PCR de pe acoperişul Cinemascopului. Practic însă nu s-a putut monta decât bomba de la sediul partidului şi cea de la librărie. Ele au fost instalate personal de Nicu Ţârlea, fiecare fiind însoţită de un ceas programat să le detoneze la ora prânzului. Bubuiturile au fost infernale şi s-au auzit în tot oraşul. Întregul centru a fost zguduit din temelii şi toate geamurile dimprejur s-au spart, dar nimeni nu a fost rănit. Nici la bombardarea Ploieştiului de către americani nu s-au auzit aşa puternice bubuituri, spuneau bătrânii. Tocmai serveam masa, îmi povestea vărul meu care locuia în centrul oraşului, în blocul de lângă sediul partidului. Când s-a auzit bubuitura, farfuria cu ciorbă a săltat în sus pe suprafaţa mesei... Imediat au apărut securiştii, pompierii, miliţienii, armata. Era ca şi cum s-a răscolit într-un cuib de viespi. Exploziile veniseră după campania cu afişe. Efectul a fost teribil. Pentru scurt timp, magazinele începuseră să se umple cu bunătăţi. S-a vorbit foarte mult în presa străină şi la posturile de radio occidentale, iar lumea a căpătat curaj. Pentru exil, a fost un motiv în plus de a ataca şi mai puternic dictatura comunistă, notează Nicolae Gheorghe în însemnările sale. Încep arestările Prima victimă a fost Manu Gheorghe, un tânăr de 20 de ani, care lucrase înainte la I.U.P.C. Băicoi, bănuit că ar fi furnizat focoasele, şi care atunci era încorporat în Garda Naţională, la U.M. 02546 din Drumul Taberei. El a fost transportat la sediul Securităţii din Calea Rahovei, unde a fost bătut de ministrul Tudor Postelnicu, ajutat de şeful arestului, col. Vasile Vasile. Tribunalul Militar Bucureşti, prin sentinţa nr. 33, dosarul 127/1982, îl va condamna pe Manu Gheorghe la 8 ani închisoare, în baza articolului 167, aliniatele I, III şi IV din Codul Penal. Evident, Manu era complet nevinovat, dar va executa 64 de luni în Penitenciarele Rahova şi Aiud. Apoi anchetele s-au îndreptat cu repeziciune spre Uzinele Metalurgice Plopeni, întrucât aici era o secţie specială care producea muniţie. În urma cercetărilor de la Plopeni, în ziua de 20 septembrie 1981, a fost ridicat Nicolae Liţoiu, cumnatul lui Ţârlea, care distribuise afişele în toată uzina, şi a fost bătut la sediul Securităţii din Ploieşti de maiorul Ion Traşcu, avansat ulterior la gradul de colonel. Şeful securităţii din Ploieşti era col. Dumitru Popa, care mă va ancheta mai târziu şi pe mine. Tânărul Liţoiu (22 de ani) a fost condamnat la 20 de ani detenţie şi a stat după gratii 87 de luni, trecând prin închisorile din Prahova, Aiud şi Jilava. Ţârlea dispare la timp, dar Liţoiu nu a mai putut scăpa de arestare. Doi binevoitori s-au oferit să-l ajute pe Nicu Ţârlea să fie scos din zona de urmărire, ducându-l într-o noapte la Constanţa. Cei doi erau Costel Lucian şi Costel Liviu Ionescu, tatăl şi fiu. Numai pentru simpla încercare de a-l ajuta pe cel urmărit, tatăl şi fiul vor fi arestaţi de Securitate, acuzaţi de gravă complicitate şi condamnaţi de TMB, în ziua de 14 aprilie 1982, primul la 5 ani închisoare, iar fiul la 20 de ani închisoare. Tatăl a executat 16 luni, iar sentinţa dată fiului nu s-a mai aplicat. Pus provizoriu în libertate, pentru a fi capcană de prindere a altor implicaţi, Costel Liviu Ionescu se întâlneşte în secret cu Nicu Ţârlea şi, întrucât asupra lor plana pericolul arestării, ambii se decid să părăsească de urgenţă ţara, mai ales că autorul bombelor de la Ploieşti fusese deja declarat inamicul public nr. 1%, căutat febril de securişti şi miliţieni în toată ţara, pe toate drumurile, fotografiile lui, faţă-profil, fiind distribuite pretutindeni. Drumul exilului Cu mare prudenţă, ei ajung până la Drobeta Turnu Severin. Au reuşit apoi să treacă în Iugoslavia, de unde sârbii i-au transportat până la graniţa cu Italia, sfătuindu-i să înainteze cel puţin 20 km pe teritoriul acestei ţări, apoi să se predea poliţiei, ceea ce au şi făcut. La Udine, poliţia i-a înregistrat şi i-a trimis la Roma. Poliţia romană i-a transferat în lagărul de refugiaţi de la Latina, unde au ajuns pe 21 octombrie 1981. Fiind sigur de acordul azilului, Nicu Ţârlea s-a grăbit să sune pe cei de acasă şi să le spună unde se află. În mod ironic, urmăritul i-a felicitat pe securişti pentru nereuşita de a-l prinde... Imediat, punctele de pază de la Scăieni şi Mălăieşti ale Securităţii sunt retrase şi urmărirea tinerilor pe teritoriul României încetează. Dar, din acel moment, se declanşează războiul diplomatic între Bucureşti şi Roma. Ceauşescu intervine personal pe lângă guvernul italian, ca tinerii fugari să fie imediat extrădaţi, fiind nişte... ucigaşi de rând şi criminali periculoşi. El încearcă şi prin Interpol să-i scoată din Italia, dar nu reuşeşte. Atunci îl trimite pe Ştefan Andrei, ministrul de externe, la Roma, să insiste pentru extrădare, sub motivul că italienii apără nişte criminali sângeroşi. De fapt, Nicu Ţârlea fusese deja condamnat la moarte, în contumacie, de TMB şi, odată adus în ţară, ar fi fost executat. Spre a-i oferi o oarecare satisfacţie ministrului de externe de atunci, Nicu Ţârlea şi Costel Liviu Ionescu sunt, pentru 24 de ore, puşi sub stare de arest şi cercetaţi mai amănunţit de italieni, dar anchetatorii se lămuresc că au de a face cu refugiaţi politici autentici şi nicidecum cu criminali de drept comun, refuzând categoric extrădarea lor. Îi eliberează cu condiţia să se prezinte zilnic la Poliţie. În apărarea celor doi fugari au intervenit de urgenţă câţiva reprezentanţi ai exilului românesc. Imediat, Costel Liviu Ionescu părăseşte Italia, stabilindu-se în Franţa, iar Nicu Ţârlea primeşte viza de intrare în America în ziua de 18 februarie 1982. El este scos din lagăr şi trimis la o familie de italieni, capul familiei fiind de profesie detectiv. În ziua de 11 mai 1982, sponsorizat de Biserica Catolică, Nicu Ţârlea pleacă din Roma cu un avion al Companiei americane TWA şi aterizează la New York, unde stă o lună. Din ofertele făcute de statul american, preferă Dakota de Nord, oraşul Bismark. În America, Nicolae Gheorghe Ţârlea va continua lupta împotriva comunismului, având legături permanente cu mari personalităţi ale exilului, cu posturile de radio anticomuniste, cu presa liberă de aici, căreia îi oferă informaţii detaliate despre rezistenţa naţională din patria lăsată în urmă. Devine membru al Uniunii Mondiale a Românilor. Revista Ţara şi Exilul publică un articol despre bombele de la Ploieşti; la fel ziarul Micro Magazin, din New York. Noul venit scrie articole la Stindardul din Germania, la Cuvântul românesc din Canada; se oferă voluntar în campania de alegere a preşedintelui Ronald Reagan, de la care primeşte mulţumiri personale. La Bismark îşi realizează unul din visurile sale, urmând o şcoală de pilotaj. În 1987 părăseşte Bismark-ul, venind în Richmond, Virginia. Apoi urmează cursurile a două şcoli de detectivi, ambele în Washington D.C. În timpul Revoluţiei din 1989 din România, a manifestat în faţa Ambasadei române din Washington, alături de părintele Gheorghe Calciu, şi a cerut să lupte ca voluntar pe baricadele anticomuniste. Plecarea în România i-a fost însă refuzată. Aici se termină citatul din articolul publicat de mine în Telegraful de Prahova, precum şi episodul rezistenţei oraşului Boldeşti-Scăieni împotriva comunismului. Dacă fiecare localitate din ţară s-ar fi opus dictaturii cum s-au opus cetăţenii din această localitate, cu siguranţă că am fi rupt şi mai devreme lanţurile asupririi comuniste.
Forums
