Si cand ziceam ca am vazut totul in materie de cum baune prostia din unii sau din altii.
După scandalul greşelilor din manualele de clasa a 6-a, tipărite de editura unică, de stat, Ministerul Educaţiei va publica pentru prima dată în istorie un manual de erate.
De data aceasta, însă, este vorba despre 100 de pagini de greşeli găsite în manualele de clasa a 5-a, realizate de alte edituri din România. Ideea aparţine fostului ministru al educaţiei, Valentin Popa, care a dorit să arate astfel că nu doar manualele Editurii Didactice şi Pedagogice sunt slabe.
“Elevii sunt informaţi greşit: Fluviul Albastru se traduce Yangtze, nu Chang Jiang.” Este una dintre greşelile găsite de specialiştii ministerului într-un manual de geografie.
Iar lista continuă cu cel de istorie: ″începând cu secolul IV, înainte de Hristos, soldaţii erau soldaţi de meserie. Este o eroare gravă, fiindcă această realitate a fost creată în anul 106 înainte de Hristos. Autorii au comis o eroare de circa trei secole”.
Manualul de erate se va intitula de fapt ”Început de erată, clasa a V-a”. Cartea nu va fi tipărită, ci va exista doar în varianta digitală. Ea va cuprinde 100 de pagini cu greşeli adunate din manualele de clasa a 5-a, de la toate editurile din România.
Valentin Popa, fostul ministru al Educaţiei: “Ne-am dori cu toţii că aceste erate şi aceste manuale să fie din ce în ce mai bune şi sigur că experienţa din acest an este una benefică.”
Cu siguranţă, nimeni nu şi-ar dori erate mai bune, ci manuale care să nu necesite o erată.
Iar demersul, continuă fostul ministru, este şi pentru a demonstra că nu numai Editura Didactică şi Pedagogică a publicat manuale cu greşeli.
Maria Nistor, directorul Editurii Didactice şi Pedagogice: ”Scopul realizării acestei cărţi este de a atrage atenţia asupra faptului că avem, totuşi, un sistem deficitar în ceea ce priveşte realizarea manualelor şcolare. ”
Unele greşeli semnalate în acest manual sunt însă contestate sau discutabile, cum inclusiv îndreptarul de erate le numeşte.
Liviu Papadima, prorectorul Universităţii Bucureşti şi Preşedintele Comisiei Naţionale pentru Limba Română, crede că problema greşelilor din manuale este una falsă şi că, de fapt, cărţile şcolare nu corespund nevoilor elevilor.
Liviu Papadima, prorectorul Universităţii Bucureşti: “Iniţiativa Ministerului este, o spun răspicat, o prostie şi o neruşinare. Lumea se plânge că nu mai citeşte tineretul. Cum să citească, dacă noi nu le oferim nişte lucruri care să îi atragă pentru lectura. Am trăit situaţii dramatice, la clasa a-10-a, cu 40 de elevi, din care 3 puteau să citească cursiv.”
Specialiştii fac legătura între conţinutul slab al manualelor şi preţul oferit de Ministerul Educaţiei, acum bugetul fiind în medie de nouă lei pentru un manual.
Oamenii astia cred ca sunt platiti sa strige "ba pe a ma-tii", privatule dupa ce unica editura de manuale a produs prostii pe banda rulanta. Am ajuns ca nici dupa 30 de ani de capitalism relativ sa nu picepem regula de baza a competiei pe piata, piata libera. In logica aceste edituri, si a conducerii acestei edituri, o domnita adusa de pe la Cluj de numai naiba stie cine si ce, dupa ce devii unic producator al unei resurse si unic receptor al criticilor (pana aici este logic, da?) menirea ta instutionala este sa spui: pai uitati si cele dinainte erau gresite, manualele editurilor private! Cat de redusa sa iti fie gandirea sa pui problema in felul acesta.Caci in regim privat, o editie slab calitativa insemna un tiraj mic si un cost pe care privatul il suporta integral, eventual nerecuperarea investitiei.La stat, eii... la stat e la stat. Ma asteptam la mentalitatea asta de la un dinozaur comunist care isi astepta sfarsitul pe un scaun de la minister, dar de la o tanara care avea cativa ani la revolutie...
4 domnita, stai jos. Si ne lecuim si cu titurile academice. Ala la care ii dadeam in facultate caietele sa copieze notitele si temele de la seminarii, acum e doctor, trebuie sa-l si salut, daca am ghinionul sa-l mai vad vreodata, ca grade grele s-au asternut pe umerii sai. Imi este scarba de acesti oameni si acest sistem denumit pompos invatamant...
Edit: parintii cumpara in continuare si manualele alternative ale editurilor private, ca trebuie... la clasa, sa mai facem suplimentar, ca dupa 6 ore de scoala, inca 5 ii mai trebuie la copil acasa teme si suplimentar.
Specimenele astea din studiu educa copii. Ne mai miram? Eu nu. Intrebarea mea favorita din studiu este: Dumneavoastră cât de pregatit(ă) vă simțiți pentru a aborda următoarele tematici în cadrul orelor de curs sau de dirigenţie? Gândire critică și autonomă. Raspuns: 58% zic ca sunt „Foarte bine pregiti“. Imi aduce aminte oarecum de o intrebare pe care am auzit-o la un o zi a portilor deschise, pe la standul pentru carera militara. Militarul de acolo a intrebat un tanar daca are experiente militara? La care el: daaaa! Ma pricep bine si la arme. Ma joc pe calculator de la 10 ani. Referitor la gandirea critica, imi aduc aminte de prin scoala ce insemna sa ai o idee diferita, ori sa indraznesti sa ai alte opinii fata de profesor. Lucru pe care eu des l-am trait la liceu avand la catedra de istorie un nationalist convins. Sau la catedra de matematica un dobitoc, un ratat incapabil sa faca ceva util in societate iar cum mama-sa era in invatamant, la facut pe fiu profesoras. Pe de alta parte la catedra de romana am avut un om care m-a provocat sa gandesc si in prezent ii multumesc pentru asta, un mandru exponent al generatiei in blugi, om care si-a furat-o de nenumarte ori pentru gandirile sale avangardiste. Tot la romana dar in gimnaziu, am avut o doamna de moda veche, o persoana care si in prezent mi-a ramas ca etalon de comportament, profesoral cu adevarat, un educator al gandirii omului intradevar. Logica ar spune, dar bine dom’le noi am fost formati in alte vremuri, alte generatii, astia de acum au fi mai destepti, deci se poate sa fie „Foarte bine pregatiti“ pe acesta tema. Eterna parere buna de sine si autosuficenta pe fondul unei culturi si pregatiri precare dovedita cert prin modul cum cei intervievati au raspuns la intrebari.Era o vorba pe la noi cu s-a suit scroafa in copac si acum mai vrea sa si cante. Cam asa ii si aici, desi au trecut zeci de ani de la sistemul care ne-a format pe noi. in prezent regasesc acelasi tip de comportament aceleasi metode de predare. Gasesc in generatia de azi cuvinte de la clasa precum “Auzi ba, cand tu esti profesor faci tu cum vrei”, “Ce-i ba, faci pe desteptu’ ”, “Ai tu idei acuma…”, “Cum sa fie gresit in carte, esti tu prost”. Substanta este aceeasi, eventual mai rautacioasa, macar pe vremea mea era adresarea mai politcoasa. Problema si mai mare este atunci cand auzim pai stim noi domnule pe domnul x de fizica, doamna z de engleza. Nu sunt toti asa. Acolo este de fapt ce mai mare problema, ca acei profesori sunt niste exceptii. Inclusiv mental acceptam acesta situatie prin acel „nu sunt toti asa“. Pai trebuie sa fie fix invers. Cei fara vocatie sa fie numarati pe degetele de la o mana iar acei profesori “buni” sa fie regula. Si asa am ajuns sa folosesc si eu acel “pe vremea mea”… Restul studiului nu merita discutat, profesori care considera un regim teocratic ca o solutie pentru Romania, ca prea multa democratie incurca, sustinerea bataii rupte din rai si multe alte astfel de abordari santoase, traditionale.Una de retinut, aia cu segregarea rasiala, ca daca ii copil de tigan sa invete cu tiganii sai.In tot traditionalismul asta in care violenta fata cineva mai slab este justificata, ca sigur a zis copilul sau femeia ceva deci merita una peste bot intreb si eu ca prostul in targ: ce fel de om pot forma acesti netoti la cap? 2018educaiepentrudemocraiencoliledinromnia.pdf
Cateva nuante la problematica studiului, nuante cu care sunt de acord: Doru Valentin Căstăian - Octombrie 19, 2018 - Profesorii. Câteva observaţii cu privire la un studiu Face multe valuri pe Internet un studiu realizat de patru cercetători români (trei dintre ei de la Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca) la comanda Fundaţiei “Friedrich Ebert”, studiu care sondează în mentalitatea profesorilor români cu privire la valorile democratice, la soarta europeană a României, dar şi la câteva chestiuni spinoase şi delicate din punct de vedere cultural. Cum era de aşteptat – cel puţin eu nu m-aş fi aşteptat la altceva – studiul dă la iveală un portret psiho-etic complicat al profesorilor din România, cu poziţii care sunt adesea contradictorii. De exemplu, deşi 87% din totalul profesorilor apreciază democraţia ca fiind o opţiune bună pentru România, 45% ar susţine un lider puternic care să reducă rolul Parlamentului. Cu adevărat suprinzător (sau poate nu) mi se pare faptul că opţiunile ne- sau anti-democratice (România să aibă un conducător autoritar, să aibă la conducere un regim militar, să fie guvernată religios, să iasă din UE) sunt, la absolut toate capitolele, mai răspândite la profesorii sub 35 de ani decât la ceilalţi. Profesorii prezintă, de asemenea, o încredere scăzută în instituţii, iar dintre aceste instituţii, cele mai apreciate sunt armata (79%), Biserica (62%), poliţia (59%) şi… Uniunea Europeană (59,3%). De asemenea, profesorii au, în general, o imagine proastă despre ONG-uri, deşi sunt masiv membri de sindicat. Unul dintre cele mai delicate aspecte relevate de studiu este reprezentat de nivelurile de toleranţă socială. Procente semnificative ale profesorilor resping cel mai adesea persoanele dependente de droguri (58,7%), persoanele dependente de alcool (53,6%), persoanele de etnie romă (42,5%), homosexualii (33,7%), ba chiar şi partenerii necăsătoriţi (33,1%). Lucrul este în primul rând suprinzător daca ne gândim că majoritatea profesorilor sunt şi diriginţi şi activează efectiv, ca parteneri sau iniţiatori, în proiecte de combatere a traficului şi consumului de droguri, precum şi în proiecte de combatere a discriminării. Trebuie menţionat, totuşi, că acestea sunt categorii sociale pe care procentele menţionate dintre profesori nu şi le-ar dori ca vecini, lucru explicabil în parte prin aceea că unele categorii (consumatorii de dorguri, alcoolicii, romii) sunt asociate în imaginarul colectiv cu delincvenţa potenţială (conform lui Gibson, asocierea unui grup cu un potenţial pericol reprezintă un predictor important al respingerii acelei categorii). Această explicaţie este mai puţin credibilă în cazul homosexualilor sau persoanelor necăsătorite, unde putem suspecta mai degrabă prejudecăţi de factură religioasă şi culturală decât sensibilitatea la un pericol prezumtiv. Aş nota, totuşi, că refuzul de a locui în vecinătatea unor astfel de categorii nu implică necesarmente raportarea disciminatorie la ele în procesul educativ şi nici nu înseamnă că profesorii respectivi se vor achita deficitar de sarcina de a face o educaţie democratică şi incluzivă de calitate. Alte aspecte relevate de studiu se referă la valorizarea puternică a familiei de către profesori, care condamnă în general violenţa familială, deşi există procente semnificative (31,6%) care consideră că violenţa împotriva copiilor este uneori justificată. În ciuda unor procente semnificative de profesori cu opinii care ridică măcar semne de întrebare cu privire la nivelul general de tolaranţă şi spirit democratic în şcoala românească, un procent uriaş de profesori consideră ca fiind fundamentale valori precum toleranţa şi respectul pentru alte persoane (96,1%) sau lucrul în echipă şi cooperarea cu semenii (96,9%), spre deosebire de supunere (agreată în proporţie de 39,1%, aflată pe utimul locul în ierarhia valorilor preferate). De asemenea, merită remarcat că unul din opt profesori se pronunţă direct în favoarea segregării şcolare pe criterii etnice, în vreme ce un profesor din cinci nu agreează explicit plasarea copiilor în clase mixte, variate din punct de vedere etnic. Studiul furnizează şi alte date interesante. Pentru cei dispuşi să încerce să înţeleagă şi nu să se indigneze, imaginea este mai degrabă deconcertantă şi greu de înţeles. Aşa cum văd eu lucrurile, cred că studiul arată că procente semnificative dintre profesorii români au mai degrabă o înţelegere superficială şi declarativă a spiritului şi principiilor democratice şi europene, manifestă un scepticism marcat faţă de instituţiile locale, pe care nu le văd ca fiind cu adevărat eficiente şi funcţionale în spirit european, că există dificultăţi reale în trecerea de la teorie la practica efectivă a toleranţei şi a gestionării diversităţii. De altfel, secţiunea “Concluzii” a studiului amintit confirmă aceste aspecte, enumerând „proporţia îngrijorătoare a profesorilor care manifestă un ataşament scăzut faţă de prezenţa unui regim democratic în ţară” printre constatările sintetice ale studiului, alături de „nivelul scăzut de toleranţă socială.” Pentru mine, profesor aflat de aproape 16 ani în sistemul public de educaţie, aceste aspecte nu sunt suprinzătoare. Le-am constatat şi empiric în decursul anilor în care am interacţionat (şi în calitate de formator şi metodist) cu mulţi profesori. De aceea, risc să avansez câteva ipoteze cu privire la (unele dintre) cauzele acestei stări de fapt. Merită de asemenea menţionat că, în fond, opiniile profesorilor români refectă destul de fidel opiniile majorităţii populaţiei României.[1] De fapt, ca să fim absolut riguroşi, să spunem că, în general, profesorii sunt, în medie, mai toleranţi şi mai deschişi decât restul populaţiei, chiar şi în comaraţie cu cei care au studii superioare.[2] Situaţia necesită însă o explicaţie dacă ne gândim că profesorii au fost supuşi, cel puţin în teorie, unor sesiuni de formare pentru democraţie şi educaţie incluzivă şi că ei sunt cei care trebuie să formeze generaţiile care să asigure României de mâine un loc în Europa democratică. Aş remarca încă o dată „ataşamentul scăzut” al unui procent semnificativ al profesorilor faţă de valorile democratice. Voit sau nu, studiul atinge, cred, un aspect esenţial. Bazându-mă pe datele prezentate în studiu, aş spune că profesorii nu resping la nivel teoretic şi declarativ valorile europene. Doar că le este greu să le vadă realizabile în România şi încorporate de facto în instituţiile româneşti. Şi mă întreb cine i-ar putea condamna? Sistemul de educaţie românesc este efectiv unul foarte rigid şi inerţial, iar modalităţile de titularizare ţin profesorii – pe suplinitori cel puţin – într-o stare de dependenţă ciudată faţă de consiliile de administraţie ale şcolilor şi, acolo unde directorii au capacitatea de a le influenţa decisiv pe acestea, de directorii înşişi. Mă întreb cum ar putea dezvolta “ataşament” faţă de democraţie un cadru didactic care are de ales între verticalitate şi siguranţa postului. Mă întreb, de asemenea, cum ar putea dezvolta rutina cooperării, toleranţei şi dialogului membrii unei categorii sociale atacate agresiv, simplist şi maniheistic în ultimii ani, oameni cărora li s-a dat prea rar ocazia să se exprime sau să-şi manifeste personalitatea aşa cum trebuie în spaţiul public. De asemenea, spun cu convingere că majoritatea covârşitoare a cursurilor şi activităţilor de formare care ar fi trebuit să dezvolte o sensibilitate şi o mentalitate democratică la profesori (în special la cei tineri care, după cum am văzut, reprezintă procentul iliberal cel mai semnificativ) nu au fost decât vânări superficiale de credite transferabile, ocazii de a umple dosarele pentru gradaţii (atât pentru formatori, cât şi pentru formabili), iar atunci când s-au ţinut mai serios, au fost prea adesea simple recitări lozincarde, ideologice şi imperative ale unor comandamente pe care cei mai mulţi profesori le-au văzut drept irealizabile în România zilelor noastre. Să nu ne amăgim. Ataşamentul faţă de valorile democratice nu se poate impune cu scârba, plictiseala sau frica. Este nevoie de o transvaluare reală, de o transformare interioară profundă, deopotrivă afectivă şi intelectuală, pentru care este nevoie de cooperare reală, de contactul efectiv cu practicile democratice, accesul la marile idei ale filosofiei politice, de un mediu social stimulant şi fertil şi de o anumită dispoziţie larg instituţională. Fără toate acestea, pur şi simplu nu ne putem aştepta ca profesorii să obţină scoruri mai bune la „ataşament democratic” decât restul populaţiei. Fără să neg un anume rasism aproape omniprezent în cancelariile româneşti – ca şi în alte medii instituţionale – un rasism mai degrabă tradiţional si difuz, care am simţit arareori că ar merge până la agresiune sau până la discriminare reală în sala de clasă, aş spune că există câţiva factori suplimentari care ar explica toleranţa socială scăzută a unor profesori. Spre deosebire de alte categorii profesionale care aud de dependenţi de droguri, alcoolici sau probleme cauzate de elevi proveniţi din medii foarte sărace (de foarte multe ori, romi) doar din presă, profesorii întâlnesc aceşti oameni zi de zi. Sunt elevii lor, sunt părinţii elevilor lor, rudele sau prietenii elevilor lor. Întrebându-ne de ce profesorii nu şi i-ar dori pe mulţi dintre ei drept vecini, am putea avea în minte şi faptul că, de cele mai multe ori, profesorii – şi psihologii şcolari – sunt singurii care le sunt în mod real aproape acestor oameni. Sunt convins că, pentru mulţi dintre cei care se grăbesc să-i înfiereze pe profesori pentru toleranţa scăzută, sunt mulţi oameni care nu au întâlnit vreodată un adolescent cu probleme legate de droguri, de alcool sau de violenţă. Nivelul scăzut de toleranţă nu este necesarmente rezultatul rasismului sau al închiderii faţă de valorile europene. Poate fi inclusiv rezultatul expunerii la o luptă îndelungată şi inegală cu rele cronice în faţa cărora profesorii sunt, de multe ori, singuri. Realmente singuri. Nenumaratele formulare completate lunar rămân fară vreo finalitate, nu se reflectă în vreo politică publică eficientă, copiii cu probleme legate de droguri nu beneficiază de vreun program serios de reabilitare sau de consiliere, copiii loviţi sau abuzaţi rămân, de foarte multe ori, loviţi sau abuzaţi ş.a.m.d. Nu este, poate, deplasat atunci ca, la un moment dat, să vrei să fugi de proximitatea celor pe care îi asociezi cu probleme enorme, copleşitoare şi aflate dincolo de puterea ta. Pentru cei din afară, poate părea că sistemul se ocupă de toate. Zeci sau sute de mape oficiale şi portofolii ministeriale sau din inspectorate sunt pline de planuri de intervenţii, strategii instituţionale, parteneriate şi alte forme de colaborare, prognoze şi diverse alte scamatorii birocratice. Dar este o iluzie. Puţine intervenţii au loc în profunzime, puţine acţiuni cu adevărat semnificative, care să schimbe efectiv mentalităţi sau care să dea oamenilor cu probleme soluţii reale. Sistemul de educaţie şi societatea în ansamblu (totalitatea prezumtivilor parteneri sociali ai profesorilor) interacţionează distructiv, de decenii întregii, într-o spirală desccendentă care ne poartă spre dezastru. Trebuie să ne privim în faţă, cu curaj, chiar dacă nu ne va plăcea ce vedem. Dar trebuie s-o facem cu toţii. Profesori, părinţi, creatori de politici publice, oameni de afaceri, ong-işti etc Nu, profesorii nu trebuie să devină ţapi ispăşitori pentru o situaţie dezolantă la care am contribuit cu toţii. Prezumtivul retard etic şi intelectual al profesorilor români este explicaţia unilaterală, trunchiată şi simplistă care convine de minune tuturor părinţilor cărora nu prea le iese parenting-ul, tuturor oamenilor politici care n-au putut gândi un ansamblu coerent de politici publice în treizeci de ani, precum şi tuturor vânzătorilor de iluzii şi de soluţii minune de tot felul. Nu încerc să justific nimic şi nu încerc să-i scuz pe profesori. Nu pretind că am epuizat cauzele pentru care nu avem o elită profesorală mai deschisă şi mai educată democratic: asta va fi, eventual, treaba sociologilor. Am ţinut să fac, totuşi, câteva nuanţe. Am văzut de-a lungul timpului, printre profesori, destulă indolenţă şi superficialitate, am văzut lene intelectuală, am văzut multe prejudecăţi şi multă inerţie intelectuală, mult fatalism şi multă moralitate laxă. Dar le-am văzut şi la restul populaţiei, le-am văzut şi la cei care sar mereu primii să dea cu piatra. Şi nu văd de ce am avea o profesorime care să fie fundamental altfel decât populaţia din care provine. E momentul ca noi, profesorii, să privim adânc în noi înşine, să răspundem la ceea ce este cu adevărat profund neliniştitor în acest studiu, la ceea ce aceste cifre seci ne spun despre noi. Să începem să (re)citim cărţile fundamentale, să ne chestionăm valorile, sa ne suspectăm încremenirile în proiect, să redevenim disponibili şi atenţi la cei din jur. Să încercăm să înţelegem ce anume din mecanica anxiogenă a lumii de azi ne face sa visăm la dictaturi militare şi să ne întrebăm când şi cum am devenit atât de fatalişti. Dar e momentul, de asemenea, ca toţi ceilalţi s-o facă. Dacă ne veţi transforma în suspecţii şi inamicii de serviciu nu vom şti nici să rezolvăm problemele copiilor şi nici să răspundem larmei sinistre de dincolo de zidurile clasei decât visând dictatori sau teocraţi salvatori. Iar atunci vom pierde cu toţii. Note_____________ [1] Câteva studii recente: LINKhttp://cursdeguvernare.ro/studiu-pew-research-religie-cultura-democratie-cum-stau-statele-europene-la-aceste-aprecieri-si-ce-cred-romanii-despre-religia-si-cultura-lor.html; https://www.euractiv.ro/politic-intern/mai-putin-de-jumatate-din-romani-mai-cred-ca-apartenenta-romaniei-la-ue-este-un-lucru-bun-12198. [2] http://www.romanianvalues.ro/our-company/istoric
Nu am mestesugeala vorbelor pecum dl profesor Castaian, a carui opinii le-am mai citit pe Republica.ro. Eu sunt mai asa, de cazarma. Achiesez si eu la cele scrise, dar un anumit punct de divergenta in opinii: Sunt de acord cu afirmatia ca profesorul din studiu reprezinta populatia Romaniei.Statisic nu am nici un dubiu ca situatia sa asa. Nu sunt de acord insa ca stiatia sa fie asa. Sa explic putin acesta nunata. Eu cred in profesorul lider. Primul lider din vata omului este profesorul. De asta scriu cu atata aciditate la adresa acestora. Si faptul ca am crescut cu un profesor langa mine, care si-a mancat santatea impingand piatara lui Sisif la deal. Revenind la lideri. Nu vreu ca liderul sa fie reprezentativ mental si statistic cu societatea. Si aici este un impediment in constructia democratica, societatea civilizata isi voteaza liderii din randul oamneilor exceptionali si vizionari, intelegand si facand acel contract social pentru un plan pe 5-10-15 ani. Societatea retrograda isi vede doar interesul zilei de maine. Cine sa educe copilul de azi, alegatorul de maine, sa voteze valori si principii cand el, cel de la catedra, nu pricepe nimic din acste valori? In linii mari, profesorul trebuie sa te inspire, sa vrei sa-l asculti si mai apoi sa apuci drag de materia sa.Sau se poate sa nu iti palca materia, fapt acceptabil pana la urma, ca doar in Romania exista minicuna scruntata a elevului de 10 la toate materile, dar totusi din respect sa ai abilitatea sa obtii o nota decenta, de trecere la disciplina respectiva. Liderul de la catedra trebuie sa fie un amestec dintr-o multitudine de calitati si stiu ca aceste aspecte comasate nu sunt usor de gasit. De asta natiunea ar trebui sa aiba la catedra ce-i mai bun si nu “reprezentativii” sai. Tot pe vremea mea era o vorba: 10 ii pentru Dumnezeu, 9 pentru profesor de 8 in jos se bat elevii/studentii. Sau cine ii de 10 preda, cine-i de 8 practica. Asta era cu referire la facultatea de drept. Si in mental, acum ceva timp, profesorul era o elita. Acum, ma bufneste rasul. Sa nu uitam in economia situatiei ca Iorga a fost un profesor pana la urma.Eminescu, Cranga, Blaga si ce lista pot sa compun aici. Acesti oameni au stat la catedra intr-o alta epoca a Romaniei. O alta problema afirmata in comentariu este acea intelegere superficiala a principilor si valorilor care definesc o societate democratica. Este bine de stiut, eu mi-am notat in carnetel cel putin, ca informatile trec superficial pe langa profesori. Cum poate afrima cineva ca este profesor cand detaliul ii scapa, din societatea care ne inconjoara. Da sigur ne putem ascunde dupa materie, eu sunt de biologie, ce ma intereseaza pe mine mai mult decat encefalul la pesti dar in contextul educarii elevilor, acesta aborordare eu cel putin o considera fi eronata.
Văd mult Praf deștept.. Dar e doar praf..ar fi bine -Educație Obligatorie și Gratuita de la vârsta de 5 ani până la vârsta de 24. Momentan școală în Romania e mai mult un fel de a fi că așa a fost și așa este peste tot in lume. Dar dacă cu Educația nu se fac bani nimeni nu investește. De ce alte tari atrag studenții? Le oferă burse , studii gratuite și suport de integrare. In aceste tari se vor oameni educați și inteligența.
La noi se vrea controlul in masă a oamenilor necăjiți și fără nadejde... Am încredere ca cei mai buni studenți pleacă și că toți fug de sistemul de educație și sănătate din România.
Educația nu înseamnă ghiozdane și rechizite date dacă mă votați. Educația înseamnă investii și planuri pe termen lung adică decenii sau secole. Dar la noi este instabilitate și nimeni nu face plan pe termen lung.
E plictiseala în școală românească și elevii nu au activitate suficienta. Educație nu înseamnă să ții oamenii 7-8 ore in bănci.
Intamplarea face sa ma fi intesecat cu doamna/domnisoara de mai jos in viata mea.Nu am crezut ca poti comasa atata aroganta intr-un singur corp. Scurta mea incursiune in mediul universitar, in alta calitate fata de cea de student, s-a soldat cu a face cunostinta cu doamna asta si de a-l cunoaste pe Adi Papahagi, care a esuat lamentabil intr-o forma de ultranationalism desuet. Asadar, doamna cu pricina: LINK
"În degringolada din Educația românească nimic nu mai e imposibil. Dacă în cărțile de matematică se poate ca 12 să fie mai mare ca 16, de ce nu s-ar putea ca o tânără fără niciun fel de experiență și cu un profil ciudat, croit după tiparul străveziu al serviciilor secrete, să fie numită la conducerea editurii care se ocupă de manualele tuturor elevilor din România.
Maria Nistor are 31 de ani și în vara lui 2017 a devenit director general al Editurii Didactice și Pedagogice (EDP). La momentul numirii, era „director științific cercetare-dezvoltare” la Dice Consulting Agency. Sună impresionant, dar nu e. Dice Consulting era propria firmă, avea un singur angajat și o cifră de afaceri de 200 de euro. Întrebăm care era obiectul de activitate. Maria Nistor ne răspunde sec: consultanță pentru diverși…
Press One scria anul trecut că Maria Nistor mai lucrase câteva luni la o companie de consultanță cu cifră de afaceri zero, că și-a trecut în CV statutul de cadru didactic asociat la Universitatea Babeș-Bolyai, deși nu figura pe listele Universității, că a absolvit două facultăți și două masterate în numai patru ani și că este o apropiată a lui Adrian Ivan, rectorul Academiei de Informații a SRI.
În februarie 2017, aceeași Maria Nistor organiza event-uri pe Facebook prin intermediul cărora chema oamenii în stradă împotriva Guvernului PSD. La scurt timp după Ordonanța 13, devenise un mic lider al protestelor din Cluj-Napoca: era vocală în mediul online, apărea la emisiuni televizate, inventa forme neconvenționale de protest. Unul dintre eventuri s-a numit „Prohodul Corupției“, iar oamenii au fost invitați să vină îmbrăcați ca la o înmormântare.
Șase luni mai târziu, Maria Nistor nu avea nicio problemă să accepte funcția de director al EDP, sub același partid aflat la putere, și să se transforme în cea mai de seamă lăudătoare a fostului ministru al Educației, Liviu Pop.
Motto-ul școlii românești: „Învățarea din greșeli“
Acum, șefa EDP refuză să vorbească despre cine a susținut-o și cine i-a propus să conducă editura, însă consideră că, fiind absolventă de litere, a venit cât de cât pregătită: „Când am acceptat postul știam că nu va fi ușor, dar am luat-o ca pe o provocare”.
Și ce provocare! La câteva luni după ce Maria Nistor a devenit director, Editura Didactică și Pedagogică a fost ridicată la rang de editură unică, însărcinată cu editarea tuturor manualelor școlare din România. Până atunci, într-un sistem concurențial, EDP reușise să ocupe doar 5 % din piața manualelor. Toată lumea s-a întrebat cum va reuși o instituție învechită și neperformantă să se transforme peste noapte într-o editură capabilă să pună pe băncile elevilor niște manuale de calitate.
Răspunsul a venit în toamna acestui an, când cărțile au ieșit din tipar și profesorii care au început să le răsfoiască s-au apucat cu mâinile de cap: în Geografie s-au repoziționat mări și orașe, în manualul de Biologie s-au repoziționat organele umane, în Limba Română s-au rescris poeziile lui Topârceanu.
Maria Nistor vede, însă, partea plină a paharului: elevii au avut cărțile la timp, iar societatea a conștientizat mai mult ca oricând problema greșelilor din manuale, care existau și la editurile private. Nu crede că are motive să-și dea demisia și promite că anul viitor va fi mult mai bine. Chiar se arată mirată că toată lumea a pus-o la colț pentru greșelile din manualele școlare, în condițiile în care totul pare greșit în țara asta. Ca o încununare a mediocrității, ne provoacă la dialog: „Ok, educația merge prost. Dar arătați-mi voi un domeniu în România în care toate lucrurile merg țais!“. Apoi ne spune că abordează o variantă constructivistă, care pune accent pe „învățarea din greșeli“
Soarta manualelor din România rămâne, așadar, în mâinile ei. V-o prezentăm pe Maria Nistor:"
Aici mai adaug si eu cateva asa, cu ochiul format. Are tanti asta treaba cu SRI-ul cat am eu baletul, baba cu mitraliera. Dezvoltam ideea daca trebuie... Clipul este musai de vazut!
Elvira Groza - Anacronisme în educație – profesorul de filosofie între starea de drept si starea de fapt Viața oricărui profesor cu minimă luciditate ajunge inevitabil pe limita care îl face să se întrebe dacă punctul lui de vedere personal coincide cu punctul de vedere oficial. Pe acea limită, în cazul meu al 25-lea an de profesorat, va realiza că reușitele sale oficiale ca profesor, stocate în dosarul sau portofoliul care ține loc de identitate, au însemnătate infimă în raport cu eșecurile, rebuturile, ratările pe care le-a provocat prin ignoranță, neputință sau nepricepere, dar neoficializate. Cine numără câți elevi s-au pierdut din cauza lui? Distanța dintre starea de drept si starea de fapt din educație e tacit asumată și schizoid acceptată de majoritatea profesorilor din școala românească, deși în mod normal ar trebui să ne trimită la o serie de interogații cum ar fi: cine sunt eu, ce consistență am ca om care asumă meseria de profesor? Care sunt coordonatele realității despre care și în care am rolul de a educa? Ce înseamnă educația și pe cine educăm? De fapt, toate aceste interogații ajung să se blocheze în lamentările că vocația/misiunea de profesor e anulată de sistemul de educație care te obligă să fii funcționarul precar și neputincios căruia îi iese totul bine oficial, statistic sau „pe hârtie”. Situația școlii românești, aflată în continuă re-formă goală, este cea pe care o știm pentru că am pierdut interogarea de sine și reflecția critică pe care ar fi normal să o avem ca oameni, apoi ca profesori. În acest punct ar trebui, de drept, să intervină profesorul de filosofie. Filosofia, studiată în liceele teoretice (din facultăți a eliminat-o un ministru inconștient), este constrânsă să lupte cu prejudecățile specifice noilor ideologii derivate din consumism și pragmatism. Spre deosebire de alte discipline, filosofia trebuie să-și revendice statutul astfel încât să rămână o permanentă actualizare a ideilor, a conceptelor care surprind realitatea și schimbările acesteia, ca o sursă de valori și repere pentru relațiile interumane, dar și perspectivă de ansamblu asupra noilor forme de spiritualitate. În fapt, constatăm că teritoriul filosofiei este reclamat de etica aplicată, tot mai insistent de consiliere sau de forme de dezvoltare personală, astfel încât filosofia, tot mai mult consolare jucăușă și oracol consultat ocazional, să devină populară și să fie la modă. Problema este că în această adaptare la cultura de masă, la cerințele actualității, filosofia își pierde rolul de a fi o privire de ansamblu asupra realității, acea privire critică capabilă să dezvăluie disfuncționalitățile societății, anacronismele și aberațiile care continuă să fie temeiuri în educația românească. Primul anacronism din educația românească vine din înțelegerea realității despre care educăm. În ciuda faptului că secolul XX a adus mutații profunde în raportarea gândirii și limbajului nostru la realitate, deși revoluțiile științifice, (cuantică, termodinamică, biologică, informatică), au zguduit temeliile științelor exacte și idealul lor de obiectivitate și pozitivitate, noi (i.e. școala românească) încă insistăm în educație pe valoarea axiomatică a științelor respective. Mai grav este că programele școlare perpetuează abordarea reducționistă a realității prin determinism, separabilitate și continuitate, după un model scientist instaurat în secolul XVII de Galileo Galilei, urmat de Newton și Kepler, potrivit căruia natura poate fi cunoscută prin cauze, legi și formule. Consilierii în educație științifică, (dacă există), nu dau semne că ar ține cont de faptul că în interiorul acestor științe exacte apare incompletitudinea (teorema lui Gödel), indecidabilitatea (teoria complementarității impusă de Planck și de Bohr), incertitudinea (Heisenberg) și indeterminarea (teoria relativității a lui Einstein), prin urmar tocmai aceste științe sunt mărturia că „ceva ne scapă”[1]. La mijlocul secolului trecut Werner Heisenberg arăta că „modificările în fundamentele științelor moderne ale naturii ar putea fi considerate un simptom al dislocării fundamentelor existenței noastre, care se manifestă simultan în multe domenii…”[2] Asta înseamnă că progresele din științele naturii nu se pot separa de felul în care sunt gândite problemele spirituale, artistice, filosofice, culturale ale societății contemporane, dovadă este faptul că sesizăm în știință, artă, filosofie, schimbări similare survenite în înțelegerea realității. În loc să fie o prioritate sincronizarea conținuturilor despre care educăm cu regândirea conceptului de realitate, în educația din România sunt analizate și criticate aspecte și atitudini care țin de efecte, fără să conteze cauzele. Așa că, în continuare, traseul educativ al unui elev este gândit prin separarea dintre ceea ce e științific și implică doar intelectul și ceea ce implică afectivitate, imaginație, creativitate, iar consecința este blocarea domeniilor de studiu, a temelor și a instrumentelor de abordare în secolul trecut. De pildă, programele și manualele de filosofie se opresc la începutul secolului XX, deși redefinirea realității și a relației omului cu obiectul de cunoscut (realitatea) este exprimată prin noi concepte, de exemplu „gândirea slabă” (Gianni Vattimo) sau metode cum ar fi deconstrucția (Jacques Derrida), care au revoluționat filosofia în secolul XX. Al doilea anacronism din educația românească vine din întârzierea conștientizării crizei din educație sau, mai rău, din conștientizarea acestei crize doar la nivel declarativ. La mijlocul secolului trecut, sub influența perspectivelor aduse de revoluțiile științifice menționate, dar și din cauza efectelor provocate de educația scientistă asupra umanității secolului XX, s-a constatat la nivel mondial criza din educație. Cauzele acesteia: separabilitatea domeniilor cunoașterii, apoi, ca o consecință directă, scindarea dintre educația științifică si educația umanistă, dintre raționalitate și afectivitate au dus încă de secolul trecut la o schimbare de paradigmă în educație. În acord cu aceste schimbările privind situarea noastră în lume, programele UNESCO caută încă de secolul trecut metode interactive care să dezvolte afectivitatea, imaginația, creativitatea elevilor. Astfel, raportul UNESCO din 1988 care punea accent pe o educație care să dezvolte viața afectivă, sensibilitatea, simțul estetic, contactul cu natura… se regăsește în Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă publicată de ONU în septembrie 2015 care se concentrează pe criza majoră din educație datorată separabilității dintre educația științifică si educația umanistă. Comisia Internațională a Educației pentru secolul XXI din cadrul UNESCO, prezidată de Jacques Delors, recomandă educarea unui nou tip de inteligență fondată pe echilibrul dintre inteligența analitică – sentimente – corp, fără a se mai considera mentalul separat de sensibilitate și corp. Raportul Delors propune „patru stâlpi ai învățării”: a învăța să cunoști; a învăța să faci; a învăța să trăiești cu ceilalți; a învăța să exiști. În școala românească se ratează de mai multe decenii reforma care să schimbe curricula școlară axată pe raționalitate, eficiență, utilitate prin reorientarea spre o educație umanistă în care să conteze formarea spiritual-culturală, cultivarea afectivității și a sensibilității. Reforma educației se face ignorând „prăpastia culturală” în care încă trăim: raționalitate versus afectivitate, de aceea se perpetuează „aberația pedagogică”[3] în care educația științifică e separată de educația umanistă. Efectiv și concret noi (i.e. sistemul educațional) încă împărțim elevii la licee de profil uman (ireal?) sau de profil real (inuman?), împărțirea este urmată de simularea unei educații mai științifice pentru cei de la real și mai umane pentru cei de la profil uman de parcă nu trebuie să fie toți umani si de ca și cum nu am ști că așa zisele discipline care ar însemna educația umanistă (educație muzicală, educație artistică, educație civică, etc.) nu ar fi simulacre de ore pentru elevi care doresc doar să își ia bacul si să plece grabnic din școală. Reforma realizată ca formă goală, fără să conteze construirea efectivă a unui conținut, alinierea tot „de formă” la standarde europene prin programe de tipul Educatori pentru societatea cunoașterii la care am participat simțind umilința de a fi tratată de pseudo-formatori ca în scientismul secolului XIX, are la noi încă o explicație nefastă. Această explicație, care ar putea fi răspunsul la întrebarea: pe cine educăm?, vine din deceniile de socialism-științific al cărui țel era formarea Omului Nou. Implementarea acestui om de origine sovietică a reușit din plin, omul nou format în comunism avea un caracter duplicitar, folosea un limbaj dublu, era preocupat de parvenire și, mai ales, incapabil „să mai facă diferența între realitate și ficțiune sau între adevăr și fals” (Hannah Arendt). Acest Om Nou, perpetuat de generații, trăia în schizofrenia în care una gândești, alta spui și alta faci pentru a supraviețui sistemului, acel Om Nou este „adânc implementat” în structurile subconștientului românesc, iar elevul vine din familie marcat adesea de aceste structuri. Al treilea anacronism vine tocmai din situarea profesorilor în distanța dintre starea de drept și starea de fapt, asta se traduce în nemulțumirea unanimă a dascălilor români pentru faptul că sunt tratați de sistem în mod reducționist, ca funcționari, respectiv cadre didactice, în loc ca meseria lor să fie considerată o vocație. De fapt, nu există nicio dilemă vocație – funcționar, așa cum nicio vocație nu e anulată sau anacronică, nimeni nu oprește un cadru didactic să transforme în vocație statutul precar acordat de societate. Oricare profesor din școala românească poate să caute soluții constructive ca să fie depășite anacronismele despre care am vorbit. Provocarea actuală a profesorilor, mai ales a celor care predau în licee, este dezvățarea elevilor de situarea strict intelectuală pe o felie a realității sau, mai grav, pe un singur nivel de realitate într-un sistem de educație fondat pe valorile altui secol. La mijlocul secolului trecut Wolfgang Ernest Pauli arăta că sarcina esențială a secolului XXI este construirea unei reprezentări a realității printr-o abordare transdisciplinară care să refacă ruptura dintre știință, filosofie, religie pe care a provocat-o știința modernă prin dorința de a fi autonomă. Ideea de transdisciplinaritate a fizicianului Pauli este preluată de cercetătorul Basarab Nicolescu, coordonator al Centrului Internațional pentru Educația Transdisciplinară, care arată că transdisciplinaritatea, fără a fi confundată cu enciclopedismul, se fondează pe ideea că există mai multe niveluri de realitate și mai multe niveluri de percepție ale omului. Transdisciplinaritatea implică „o situare, un cadraj deasupra disciplinelor, dar și între și dincolo de discipline, pentru a oferi o viziune integratoare asupra culturii și asupra cunoașterii.”[4] Reforma educației va avea efecte reale atunci când sistemul de educație va înțelege că transdiciplinaritatea redefinește o realitate care presupune globalizarea, respectiv dialogul dintre culturi, religii, națiuni, paradigme științifice, iar acest dialog nu se poate învăța dacă ești captiv într-un singur domeniu. De asemenea, niciunul dintre cei „patru stâlpi ai învățării” din Raportul Comisiei Internaționale a Educației pentru secolul XXI din cadrul UNESCO nu poate fi realizat altfel decât transdisciplinar. În actualitate, a învăța să cunoști înseamnă a crea punți între cunoștințe și semnificațiile lor pentru viață; a învăța să faci implică să-ți practici meseria întrețesută cu celelalte domenii; a învăța să trăiești cu ceilalți reclamă înțelegerea normelor pornind de la nucleul ireductibil din fiecare; a învăța să fim presupune construirea ca persoane trecând printr-o dimensiune transpersonală în care se conciliază materialul cu spiritualul și devine posibilă educarea integrală a omului, minte, afectivitate, corp. Sunt conștientă de distanța dintre starea de drept, abordarea transdisciplinară și starea de fapt, modul în care se practică profesoratul în școala românească. Cauzele acestei distanțe ar putea fi anumite blocaje sau capcane în care este prins astăzi profesorul, despre care se scrie, se dezbate adesea, dar care se perpetuează de decenii. Le voi relua succint: 1. confuzia dintre mijloc și scop în școala românească – educația nu se rezumă la a pregăti elevii pentru a lua examene, pentru a promova clase si niveluri, ci scopul educației este deschiderea umanității din elevii tratați ca fiind unitatea dintre minte – afectivitate – trup , iar promovabilitatea e doar un mijloc înspre asta; 2. administrarea defectă, cu monedă dublă, a domeniului educației de către mulți oameni care nu înțeleg ce este educația, oameni selectați politic sau pentru că simulează competența. Acești oameni gândesc reforma în educație, conduc școli, inspectorate, direcții generale, fac comisiile care acreditează manuale; 3. competența demonstrată prin dosare cu diplome și adeverințe (punctul de vedere oficial), fără să existe vreun indicator al consistenței umane a celui care e considerat educator competent; 4. blocajul relației profesor-elev într-o relație afectivă inconsistentă, există prea mulți profesori care substituie pregătirea profesională și exigența cu o afectivitate exagerată care-i transformă pe elevii lor în fani, fără discernământ si fără să existe efecte profunde în formarea acestuia. Această relație afectivă defectă e și una dintre explicațiile notelor mari primite pentru prestație minimă; 5. prestigiul social al profesorului socotit, chiar de către acesta, exclusiv în bani îl transformă ireversibil pe profesor în funcționar public care găsește adesea căi prin care să facă și el bani din meseria lui, (vezi industria meditațiilor); 6. utilizarea mijloacelor moderne, videoproiectoare, table smart, imagini, filme, videoclipuri, Power Point-uri, în mod exagerat și elementar, astfel încât am putea fi înlocuiți cu orice om de pe stradă care poate „da” click. Situația profesorului de filosofie care de drept are rolul de a exersa privirea de ansamblu, de a forma interogații și gândire critică, e chiar mai anacronică decât a celorlalți profesori. Pe lângă trend-ul care face din filosofie consolare sau terapie, pe lângă sistemul educațional neprietenos cu filosofia, e tot mai evidentă trădarea din interior, așa că, de fapt, în licee orele de filosofie arareori mai există. La filiera tehnologică filosofia s-a scos din planul de școlarizare, iar la filiera teoretică orele de filosofie, două pe săptămână, fie devin ore de dat cu părerea și cu presupusul, fie sunt transformate în ore de logică pentru că la disciplina asta e cel mai ușor să-ți iei bacu’ cu notă mare. Majoritatea profesorilor de socio-umane, absolvenți ai Facultății de Filosofie, renunță să mai citească filosofie, să fie la curent cu dezbaterile de idei și cu noile perspective din cunoaștere, artă, politică. Și mai grav este faptul că își lasă elevii să creadă că faci filosofie numai dacă ai predispoziții afective sau intelectuale, dat fiind că fie nimeni, fie oricine poate filosofa, toți merită media zece. Acești profesori scriu, ca toți profesorii din România, portofolii inutile despre activități curriculare și extra-curriculare pentru care nu au timpul fizic necesar, despre metode didactice infailibile care găsesc „pe hârtie” piatra filosofală. Am scris despre aceste anacronisme din educație cu gândul că dacă le facem vizibile, poate vom reduce câte puțin din distanța dintre starea de drept din educație și starea de fapt, dintre punctul de vedere oficial din care toate merg bine și punctul de vedere personal care tinde să devină tot mai interiorizat și mai tăcut. Note__________________ 1. Thierry Magnin, Între știință și religie, trad. Simona Modreanu, Editura Junimea, Iași, 2007, p. 27 2. Ibidem, p. 118 3. Negreț-Dobridor, Ion, Teoria generală a curricumului educațional, Polirom, 2008 4. Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea. Manifest, Editura Junimea, Iași, 2007, p. 12 LINK
Câteva adevăruri despre școala românească de medicină: „În facultate stăm prost la practică. Mai mult de un sfert din ce știu, știu de pe YouTube“ de Alina Păduraru de Cristian Delcea
Tineri studenți la medicină, în timpul examenului de Rezidențiat. FOTO: Agerpres 5.2k SHARES Facebook Twitter Reddit Mail $ O nouă generație de absolvenți de Medicină a dat, weekend-ul trecut, examenul de rezidențiat, singurul mod prin care pot căpăta dreptul de a practica meseria pentru care s-au pregătit șase ani. Altfel, cu o simplă diplomă de licență, s-ar putea angaja, cel mult, ca distribuitori de medicamente. Ar mai avea opțiunea să lucreze în sistemul privat, dar numai sub supravegherea permanentă a unui medic specialist.
Toți cei cu care am vorbit se plâng că examenul de rezidențiat este o formalitate chinuitoare. O altă rotiță ruginită a aparatului birocratic care îi obligă să tocească mii de pagini pline cu informații pentru a trece un test care nu le evaluează deloc abilitățile practice sau gândirea logică, ci doar puterea memoriei.
Tinerii care vor să ajungă medici își încep cariera trăgând după ei aceste frustrări acumulate în anii de facultate. Am stat de vorbă cu ei pentru a înțelege ce e greșit într-o țară care produce, anual, mii de absolvenți de Medicină și totuși duce lipsă de doctori.
„Când te uiți la televizor și vezi ce se întâmplă prin spitale, ai senzația că e vina celor de sus, dar, de fapt, totul pornește de pe băncile facultății”, ne spune o tânără care tocmai a terminat Medicina la București.
Facultatea e primul contact cu sistemul care îți transmite un mesaj fără echivoc: te lași modelat sau te gândești tot mai serios la plecare. Altfel spus, dacă vă întrebați de ce medicii din noua generație închid ochii la mizeria din spitale, e pentru că la fel s-a întâmplat și în facultate. Studenții au participat la cursuri în săli prost încălzite și și-au luat notițe stând așezați pe scări, pentru că nu erau suficiente scaune. Au lucrat în laboratoare echipate cu calculatoare din secolul trecut, întrebându-se unde se duc cei 9.000 de lei pe an – taxa pe care un student care nu prinde loc la buget trebuie să o plătească. Au făcut practică rar și superficial, iar când și-au dat seama că nu știu ce să răspundă în fața unui pacient, au deschis YouTube-ul și au căutat acolo răspunsurile.
„Profesorii universitari sunt puțini și n-au avut timp de noi în spital. În timpul practicii, unii erau bine intenționați, dar aveau prea mute de făcut și, da, viața pacienților primează. Alții, pur și simplu ne tratau ca pe niște proști“, explică unul dintre viitorii rezidenți.
„În medicină, există un conflict între generații – ne spune un alt tânăr care a dat, duminică, examenul de rezidențiat – dar mai aprig este conflictul din interiorul aceleiași generații. Între noi sunt niște orgolii uriașe… pe la colțuri, prin grupuri de Facebook… nu vrei să știi!“.
Sănătatea din România este văzută, adesea, ca o problemă de sistem. Viitorii medici sunt gata să recunoască faptul că e și o problemă care ține de oameni. Sinceritatea lor n-o să ne vindece pe loc, dar poate că în viitor o să vedem grupuri tot mai mari de medici curajoși, nu doar câte un „nebun“, pe ici pe colo, care se ridică împotriva bacteriilor, împotriva plicurilor, împotriva sistemului.
sursa: recorder.ro
Suma a ceea ce urlu eu aici de 11 ani pe forum, inca 3 si fac buletin.Evident nu dintr-o ranchiuna fata de profesori ci din faptul ca am fost crescut de unul plus ca mi-am petrecut niste multi ani in scoli de ambele parti ale catedrei.Desi in mediul universitar am actionat putin ca si cadru didactic, am observat uriase carente in pregatirea studentilor care isi aveau originea in mediul preunversitar. Nu toate din vina lor. Situatia mai iritanta din articol, ca un bun roman ce sunt, am si eu o ruda plecata peste granite(mai multe chiar). Un medic rezident in Germania. Cand am vorbit de cei care sunt extraordinar de buni sunt asa ca au o vocatie de autodidacti, mi s-a spus, ei... nu este chiar asa. Dar faptul ca invata de pe youtube ar trebui sa ne puna pe ganduri, pe desfintat niste aberatii si reconstruit de la zero. Obligatoriu trebuie trimisi la sapat sanuturi niste ratati care nu au fost in stare sa faca nimic in viata lor si printr-o masinatie sau alta au ajuns la catedra. Prin excelenta sinecuristi. Nu dau nume ca nu are sens, un tembel caruia ii dadeam sa imi copieze tema la matematica in liceu, a trecut clasa din mila, este acum director de scoala si membru de partid.Am vazut ca inaintea numelui mai figureaza si un "drd".
Intr-o zi cu soare si frig stateam la coada la patiseria preferata din apropierea locului de munca sa imi iau doza zinica de covrig. Am constat ca fara ala nu prea functionez. Un iaurt si un covrig si deja imi pot contura gandurile. Am luat, am platit si cand dau sa ma intorc un baiat se uita fix la mine. Da fix. Nu stiam de unde sa-l iau dar m-a lua el direct: buna ziua domn profesor, ce mai faceti? M-am oprit acolo scurt si i-am zis, eu nu am fost profesor niciodata, eventual seminarist. Scurta sau lunga explicatie: pe site, prin postarile mele de la inceput am povestit cum m-am dus sa vizitez acum ceva ani un fost profesor la facultata fata de care avea un urias respect. In locul sau, dansul a devenit oale si ulcele in tre timp, am gasit o serie de fosti colegi, pe la catedra. Sincer va spun am vazut doar niste colegi, cu relatii serioase in spate, unii pe care ii numeam „tocilari lamentabili“ si altii pe care nu pot sa imi explic cum au terminat facultatea . Am activat si eu la facultate la rugamintea profesorului cu care mi-am facut lucrarea delicenta doar din ambitia dansului de a nu lua seminaristi din pleada de lingai cu “recomandari” de la cine trebuie. Meritul meu nu stiu care a fost, eventual norocul si faptul ca i-am indragit materia (Drept Penal - partea speciala) insa acel mediu si faptul ca daca adresam un repros cuiva trebuia sa verific cine este, mai ales a cui este m-a scarbit si m-a impins spre decizia definitiva de a nu mai avea vreo tangenta cu invatamantul. Psihologic probabil inclinatia intiala spre invatamant survine de la tatal meu, fost profesor la un liceu si ofiter in retragere. Neavand o tangenta cu invatamntul studentii pe care i-am avut mi s-a spus ca ma apreciau pentru simplul fapt ca eram franc cu ei pana la extrem: intrebam constant pe studenti de ce au venit la facultate si 3 in decurs a doi ani au putut sa imi dea un raspuns util de la care eu puteam incepe o discutie. La marea majoritatea le spuneam o realitate, fara strop de aroganta: invatati sa faceti cafele fetele si baietii sper ca stiti sa conduceti bine. Franchetea mea a fost oglindita de un student de care eram sigur ca va ajunge ceva. Nu stiam ce anume, si jurist sigur nu. El mi-a spus: ce facem aici este un “[cenzurat]”, facultatea asta este o mizerie si veci nu ne va ajuta sa memoram carti pe de rost.Engleza am invatat ioc, ca nici profa nu stie si restul este bataie de joc. Contrar spiritului didactic romanesc, nu “l-am pedepsit”, nu l-am jignit fata de toata grupa, nu i-am zis “Bei elevule/studentule, cand esti tu la catedra faci cum vrei, acum faci cum zic eu ca mai treci tu clasa/anul cand vrea muschiul meu”. Asa am auzit eu in liceu si probabil mi-a ramas in cap. Anii 90‘ au fost grei ce sa-i facem si atunci romanul si-a gasit vocatia spre nesimtire si abuz fata de cel aflat intr-o pozitie inferioara. Cert este ca pe tanar nu l-am mai vazut la facultate de unde dedusesem ca a renuntat. Tanarul in discutie este cel care m-a salutat. Am discutat un pic cu el si a fost o reala placere. Nu a terminat nici o facultate, are propria firma de IT si este un autodidact extraordinar.Pe langa asta, nici nu am stiut, este un comentator si editorialist politic de execeptie, nu stiu cum nu am facut asocierea intre numele sau si persoana. De fapt eu citisem din articolele sale, chiar multe pe siteuri de profil. Argumentele sale economice si juridice sunt extrem de pertinente si intelgerea sa fata de functionarea statului si a relatilor inter institutionale este de extraordinara. Nu i-a cerut nimeni nici o diploma, nici aici, nici in stainataturi.Nu mi-a spus “multumesc” sau mai stiu eu ce, acea limba in ureche pe care fiecare cadru didactic doreste sa o auda, ci cred ca dorea doar sa imi demonstreze ca a avut dreptate. Si il felecit pentru asta. Dupa cum am mai spus, nu cred in meritele extraordinare ale invatamantului ci cred in elevi si studenti extraordinari autodidacti care isi depasesc conditia. Reversul este pe langa aceste exceptii care reusesc, restul tinerilor care au o diploma care nu vaoreaza nici cat hartia pe care este imprimata. In fapt universitatile atat de stat cat si private, etern lipsite din top 500 se ocupa cu o vanzare de iluzii si munca pe o programa lipsita de relevanta. Nu se poate ca sub egida universitatilor de stat sa existe zeci de mii de doctori in varii stinte si la capitolul inovare sa fim cvasiinexistenti. 3-4-10 concursuri sunt zero barat, si cred ca am pus pe site acum ceva timp inca un “mit” aruncat la gunoi. Legendarele performate la olimpiada de matematica. La Cluj a fost in 2018, am postat rezultatele la vremea respectiva, nu eram nici in proximitatea podiumului. Problema si mai mare nu este acele 10 concursuri care in mod mincinos ne asigura ca vitorul nostru este in maini bune, de parca cei 10 preminati nu vor pleca din tara oricum, ci emanatia educatiei in societate. In afara celor 10 care pleaca, toti olimpici, care mai iau dupa ei inca 15, ce ramane? Ce emana din facultati spre societate? Inalta expertiza intr-un domeniu? Unde? Competenta? Unde? Idei inovatoare care ne schimba viitorul aici in Romania? Serios, unde sunt acele idei ca eu nu le vad? Competenta in arcul guvernamental?– ha-ha – vorba comandantului sef. O spalatura cu apa rece ne trebuie si o evaluare serioasa, imposibil de facut in Romania. Cred ca 70% din corpul didactic, preuniversitar si unversitar ar zbura.
Laurentiu Gheorghe - Manual De Clasa A IV-a: În Bucegi Există O Porțiune În Care Organismul Nu Obosește Și Se Înviorează Manualul de Limba şi Literatura Română de la clasa a IV-a conţine legende urbane: "În preajma stâncilor Babele şi Sfinxul există o porţiune în care organismul nu oboseşte şi se înviorează brusc" În acelaşi text se mai spune că "este probabil cea mai interesantă descoperire făcută vreodată în România", fără a preciza însă nicio sursă. De asemenea, elevii mai pot citi că "în credinţa populară românească, se spune că avem de-a face cu legendarul loc dintre cer şi pământ numit Gură de Rai, un spaţiu între cer şi pământ cu caracter sfânt, un loc benefic". Manualul este folosit la clasa a patra de unii dintre profesori, fapt care i-a revoltat pe părinţi. Unul dintre părinţi a semnalat acest lucru pe Facebook. „Ăsta nu-i ceva fotoşop, e un paragraf din lecţia lui fi-mio, care are ca titlu "Parcul Naţional Bucegi - Text informativ". Nebunul de Vasile Rudan, ăla cu tunelurile de supt Crăpaţi, cred că e mândru de acest manual, în spatele textului vedeţi coperta şi autorii mizeriei de se interpretează manual şi este aprobată de Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării, cum altfel?! Ştiinţifice!”, a scris Tiberiu Popescu pe pagina sa de Facebook. Printre autorii manualului sunt şi inspectori şcolari: prof. dr. Mirela Mihăescu - inspector școlar şi Ştefan Pacearcă - inspector şcolar pentru învăţământ primar. De asemenea, manualul mai este semnat de Aniţa Dulman – psiholog; Crenguţa Alexe - corpul de metodişti al IȘJ Dâmbovița - învăţământ primar şi Otilia Brebenel - cercetător științific al Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei. Potrivit Ministerului Educaţiei, manualul a fost aprobat în 2014 pe vremea ministrului Remus Pricopie de către o comisie de specialitate. Capitolul care conţine fragmentul despre Ministerele Munţilor Bucegi a fost conceput de Aniţa Dulman, psiholog şi fostă învăţătoare. "Problema este că în legătură cu Bucegii circulă această informaţie, iar eu am pus acest fragment pentru că poţi să le dezvolţi scepticismul faţă de ceva despre care doar se spune. Fragmentul ăsta nu spune despre ce să credem, ci despre ce să nu credem. Îi ajută pe copii să înţeleagă că o credinţă populară nu e adevărată", a spus Aniţa Dulman. Psihologul a mai spus că se întâlneşte des cu elevi care merg în Bucegi alături de părinţii lor, iar aceşti elevi văd diversele panouri pe care scrie despre legendele din Bucegi. "Am pus acest fragment pentru că circulă în cultura populară această legendă despre Bucegi. Eu sunt o mare admiratoare a Bucegilor şi fac în fiecare vară traseul Piatra Arsă - Babele, iar pe acest traseu sunt sute de copii aduşi de părinţii lor şi ei văd panourile pe care scrie că "se spune că...", a mai spus Aniţa Dulman. "Textul este în manualul de limba română, nu în cel de geografie. Nu e informaţie ştiinţifică, nu le spune nimeni că cineva a descoperit asta. Dacă ţin minte bine am luat informaţia dintr-un manual de georgafie pentru elevi mai mari şi am prelucrat informaţia", arată profesoara. LINK
Bucegii ca Bucegii.Dar ce facem cu masturbarea copiilor la ...2 ani?: “Ce le spunem copiilor si adolescentilor despre sex” – Meg Hickgling, Editura Humanitas. Rezumat: copii 2-4 ani – numele organelor genitale: penis, testicule, scrot, anus, vulva, labii, vagin…Editura Humanitas: “o carte care spune adevarul cu simplitate si umor”…..Intre 2 si 4 ani: numele organelor genitale: anus, penis, vulva, vagin, uter, ovare….Editura Humanitas: acest ghid scris de o celebra “profa de sex” din Canada….Rezumat: copii 2-4 ani: “elemente de baza despre menstruatie si ejacularile nocturne ca procese curate si sanatoase”….Editura Humanitas: o carte care spune adevarul cu simplitate si umor….Meg Hickling, o celebra “profa de sex” din Canada: “intre 2 si 4 ani copilul dumneavoastra trebuie sa stie ca reproducerea are loc atunci cand spermatozoidul unui barbat se uneste cu ovulul unei femei in timpul contactului sexual”….Cu simplitate si umor la editura Humanitas: intre 2 si 4 ani copilul dumneavoastra trebuie sa stie: “sa nu puna mana pe prezervative aruncate”…Meg Hickling o celebra profa de sex: “intre 2 si 4 ani copilul trebuie sa stie ca spermatozoidul unui barbat se uneste cu ovulul unei femei….La Editura Humanitas….”Intre 2 si 4 ani copilul dumneavoastra trebuie sa stie ca bebelusul creste in uter si se naste prin vagin”… Cu simplitate si umor …. Intre 2 si 4 ani sa nu puna mana pe prezervativele aruncate… “ De ce? „Pentru ca asa ne protejam copilul de mesaje false ori periculoase despre sexualitate, pe care le primeste azi peste tot”….Editura Humanitas: “sa nu puna mana pe prezervativele aruncate”… “Ghidul poate servi si pentru pregatirea orelor de educatie sexuala in scoli”…
Die Bundeszentrale für gesundheiliche Aufklärung (Agentia federala germana de consiliere in domeniul sanatatii – BzgA): Recomandari privind educatia sexuala a copiilor in gradinite si scoli:
“0-4 ani masturbarea timpurie a copiilor.
4-6 ani masturbare si homosexualitate.
6-9 ani raport sexual, contraceptie, placere
9-12 ani orientare de gen
12-15 ani totul despre sex….. Biroul Regional OMS pentru Europa – Standarde pentru Educatie Sexuala in Europa…..Cu simplitate si umor Editura Humanitas iti deschide poarta, tie si copilului tau, catre standardele lumii civilizate.
E o diferență mare între o carte a cărei citire e facultativă și un manual, care e obligatoriu. Precum diferența între un articol de ziar și un articol de lege. Articole sunt ambele.
E bine totuși că învață și copiii zilelor noastre despre minunile din Bucegi, despre cum a făcut Dumnezeu Pământul, lucruri care să ajute la perpetuarea prostiei. Niște audiobook-uri cu conferințele lui Dan Puric și ale lui Lorin Fortuna ar fi bune și ele. Niște biologie cu Olivia Steer, istorie modernă cu filmele lui Sergiu Nicolaescu, medii de comunicare cu Dan Diaconescu, și uite viitorul cum surâde !
Ar fi bine sa fie cum spui dar din pacate genul asta de carti vor deveni manuale: Ministerul Educatiei Nationale – Strategia Nationala de Educatie Parentala 2018 – 2025: “Familia nu este inteligibila ca o realitate obiectiva”. Ministerul Educatiei Nationale: “Trebuie regandit sistemul de valori al familiei pentru ca noile ideologii promovate in domeniul protectiei copilului intalnesc acolo mentalitati conservatoare”. 7000 de educatori parentali ii vor educa pe parinti si copii sa nu aiba “mentalitati conservatoare” si sa nu “idealizeze familia traditionala”. Cost: 70 de milioane de euro!
“Sa dezlegam tainele textelor literare” – Carmen Iordachescu si Dana Dogaru – manual pentru copiii din clasa a III-a, semestru II: “Cum te cheama? Laura. De ce nu te cheama Matei? Pentru ca sunt fetita! Si ce daca esti fetita? Te poate chema Matei. Ce vrei sa te faci tu cand vei fi mare? Top-model. Aa…deci nu vrei sa ai copii? Ba da! Vreau sa fiu mama! Pai de ce? Asta inseamna sa stai la cratita si sa faci cumparaturi. Mai bine fa-te tata! Pai cum sa ma fac tata daca sunt fetita? Si ce daca esti fetita? Te poti face tata! Ce, tie nu-ti place fotbalul?”
@Stimate Boribum Interesanta juxtapunere de persoane si infioratoare in acelasi timp. Daca pe vremuri pe nebunul satului il trimitea populatia normala la cap undeva intr-o marginime, actualmente ii se da o portavoce si o scena cat mai mare in care sa-si propage delirul. Asta cu Bucegii eu am crezut ca a ramas la stadiul de gluma. La fel si cea cu motorul cu aburi inventat de daci si operatiile pe creier facute de acestia. Dar sa pui ‘nergille de sub Bucegi in manual este o imbecilitate. Pe vremuri probatoriul stintific la afirmatii mai valora ceva. Si duduia asta Steer este usor schizofrenica, din cate mi-a povestit Doamna.In momentul cand nu poti accepta evolutia stintifica de 100 de ani a conceptului de vaccinare avem o problema grava, de natura psihica. Cateva reactii adverese nu constutie temei stintific.
@Stimate Arcan, Ce avem mai sus, este un manual de educatie sexuala? Va intreb sincer ca eu nu prea inteleg. Eu am vazut un sigur manual de genul in viata mea si mi s-a parut util in sensul in care punctul forte era igiena zonelor intime ale barbatulu/femeii. Exista desigur si o explicatie plastica a procesului reproductiv. Ce vad mai sus este ceva…. Nu stiu ce sa zic. Stintific se poate proba ceva? Cum au depistat aceste activitati la copii de pana la 4 ani? Si cum vine asta cu orientarea de gen? La noi era simplu, joci fotbal esti baiat desi am avut o vecina care juca fotbal mai bine ca multi baieti, este profesoara de ed. fizica acum, si cine sarea coarda era fata. Inteleg ca aceste “idei” au aparut de pe urma unor discriminari odioase insa in conditile de mai sus, ce Dumenzeu de discriminari poate suferi un copil jucand fotbal sau sarind coarda. Stiu ca-i simplist expusa problema dar eu o vad chiar foarte simplu. Cred ca am repetat stintific de 10 ori in acest comentariu, dar in mod serios, exista ceva ce sa probeze fatasmagoriile unora si altora? Si pe final sa va povestesc una de retinut. Ruda asta de care va vorbeam in UK are un baiat, nepotul meu, de 8 ani, mare amator de fotbal. Baiatul este un urias fan al echipei Manchester United. Tatal sau i-a cumparat un tricou oficial al echipei care ii ajunge pana la genunchi. Copilul s-a desenat la scoala purtand tricoul rosu care arata ca o fusta. De aici urmeaza dementa. Tatal sau este chemat la scoala si sfatuit sa inscrie copilul la ceva “orientare de gen” si tatal zicand in mod obsesiv , doamna sunteti nebuna, asta-i tricoul sau cu/de la Manchester United. Situatia s-a lamurit doar dupa ce tatal a venit cu o hartie de la un cabinet autorizat de psihologie pediatrica care a certificat faptul ca… atat fizic cat si psihic… baiatul.. e baiat.
Forums
