A murit eroul din Bucovina. Află povestea lui Gavril Vatamaniuc, omul care s-a opus comunismului cu arma în mână

Grupul lui Gavril Vatamaniuc a rezistat, ascuns în codrii voievodali ai Bucovinei, mai mult de un deceniu după sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Unul dintre ultimii eroi ai rezistenţei armate anticomuniste, Gavril Vatamaniuc, a trecut la Domnul. Viaţa sa a căpătat dimensiunile unui mit printre bucovineni. Anunţul morţii sale a fost făcut de Ioan Roşca.

„Astăzi (n.r. - ieri) a plecat dintre noi şi vulturul Gavril Vatamaniuc. Îi mulţumesc pentru tot ce a făcut pentru adevăr, dreptate şi ţară. Cu gândul, cu vorba, cu fapta, cu arma, cu viaţa. Pentru uluitoarea lui vitalitate, vrednicie si consecvenţă, combinată cu un curaj şi o luciditate fără egal.

Îi mulţumesc pentru tot ce mi-a povestit, pentru tot ce m-a sfatuit, pentru tot ce a făcut ca să sprijine firavele mele încercări justiţiare, inclusiv pentru cercetările de la procuratura de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, închise cu NUP (neînceperea urmăririi penale).

Iată că au reuşit complicii criminalilor comunişti, să-l bage şi pe el în mormânt, otrăvit de spectacolul năpârlirii vinovaţilor în baroni de tranziţie, nemângâiat de reparaţia pe care a cerut-o, cu demnitate. Nici mă­car sentinţa definitivă pronunţată anul trecut, prin care i se recunoştea dreptul la nişte despăgubiri derizorii (faţă de ce a suferit, pentru că şi-a apărat ţara) nu a fost pusă în execuţie! Nu i s-au recunoscut pentru pensie anii în care a luptat singur în munţi, înfruntând nenumărate asalturi ale Securităţii - deşi faptul era recunoscut de justiţie, din 1990. Tratat ca un «bandit», până la capăt. A supravieţuit cultivând roşii în mica lui seră din curtea casei de la Frasin (judeţul Suceava)..."

Portret de erou

Gavril Vatamaniuc a fost o figură care a crescut până la proporţiile unei legende. În anul 1948, el era sergent de jandarmi, însă, pentru că era împotriva comunizării acestei instituţii, el a intrat în conflict cu politrucul unităţii în care era angajat. Drept urmare, Gavril Vatamaniuc a fost dat afară din Jandarmerie. A fost pus sub supravegherea Securităţii, iar în anul 1949, în noiembrie, pentru a preveni arestarea sa, el s-a refugiat în codrii voievodali din jurul mănăstirii Suceviţa. Acolo, el şi-a ridicat un bordei şi a supravieţuit iernii cu ajuto­rul alimentelor furnizate de fa­milia sa. În vara anului 1950, i s-au alăturat doi fraţi, Ion şi Gheorghe Chiraş, care erau urmăriţi de Securitate pentru că se opuneau colectivizării satelor din Bucovina. Aceştia aveau şi arme, ascunse de localnici încă din perioada celui de-al doilea război mondial, cu gândul că le vor folosi într-o eventuală insu­rec­ţie anticomunistă. Cei trei membri ai grupului de luptători anticomunişti au început să scrie şi să distribuie manifeste. Ei au început chiar să îi organizeze pe muncitorii forestieri, care ar fi trebuit să fie gata de luptă „când vin americanii". Numai că şi Securitatea şi-a infiltrat oamenii printre pădurari. Cu toate acestea, în anul 1954, acestui grup i s-a alăturat şi luptătorul Vasile Motrescu. Acesta a fost eroul unei adevărate odisei. Vasile Motrescu a luptat, iniţial, în grupurile de rezistenţă armată din Munţii Făgăraşului. Printre altele, el a luptat în cadrul grupărilor conduse de Vladimir Macoveiciuc şi Constantin Cenuşe.

Trădaţi de un localnic

La începutul lunii ianuarie 1955, un localnic a trădat secretul ascunzătorii celor patru eroi ai luptei anticomuniste. Drept urmare, în dimineaţa zilei de 18 ianuarie 1955, prin pădurile încărcate de zăpadă, au început să se strecoare soldaţii unei companii de Securitate, trimisă din Botoşani pentru a-i anihila pe cei patru luptători. Securiştii au înconjurat zona numită Bâtca Corbului, unde se afla bordeiul grupului condus de Gavril Vata­ma­niuc. Laţul a început să se strân­gă, însă Ga­vril Vatamanicu a prins de veste. În bordei se mai afla doar Vasile Motrescu, pentru că cei doi fraţi erau plecaţi pen­tru a face rost de alimente. În momentul în care trupele de Securitate, însoţite de câini de vânătoare, au încercat să îi prindă pe cei doi partizani ascunşi în bordei, aceştia au deschis focul. În luptă, au ucis trei soldaţi din trupele de Securitate şi cei doi au reuşit să fugă.

Două grupuri separate

Pentru a se ascunde mai uşor, membrii grupului Vatamaniuc au decis să se separe. Cei doi fraţi Chiraş şi-au ales o ascunzătoare, într-un sat, iar Gavril Vatamaniuc şi Vasile Motrescu şi-au construit un alt bordei în pădure. În data de 18 iulie 1955, Securitatea a aflat unde se ascundeau cei doi fraţi. Securiştii au înconjurat gospodăria unde îşi aflaseră refugiu. A urmat o altă luptă, în care cei doi fraţi au căzut cu arma în mână. Gazda lor, Vasile Marciuc, care servea drept agent de legătură între cele două grupuri, a fost arestat şi torturat de securişti. În aceste condiţii, Vasile Marciuc a dezvăluit locul unde se afla ascunzătoarea lui Gavril Vatamaniuc, lângă satul Voievodeasa. Astfel, în data de 17 octombrie 1955, Gavril Vatamaniuc a fost prins. Colegul său, Vasile Motrescu, a reuşit, din nou, să scape. El a fost, însă, arestat în data de 13 ianuarie 1958. Vasile Motrescu a fost judecat şi condamnat la moarte pentru uciderea soldaţilor din detaşamentul de Securitate care au încercat să îi prindă pe luptătorii anticomunişti în ianuarie 1955. Sentinţa de condamnare la moarte a fost pusă în executare la 29 iulie 1958.

Gavril Vatamaniuc, în condi­ţiile în care a fost arestat înainte de prinderea lui Vasile Motrescu, a fost judecat în anul 1956 şi condamnat la închisoare pe viaţă. El a stat în infernul temniţelor comuniste până în anul 1964. Atunci, sub presiunea Occidentului, autorităţile comuniste au acceptat să îi elibereze pe deţi­nuţii politici. Gavril Vatamaniuc a fost pus în libertate, deşi el nu mai spera acest lucru. Eroul din Bucovina s-a stabilit în satul Fra­sin, din judeţul Suceava. Libertatea sa nu era decât una aparentă, pentru că Securitatea a continuat să îl ţină sub supraveghere până la sfârşitul regimului comunist. Gavril Vatamaniuc a reuşit, cu dârzenie, să îşi refacă viaţa. El şi-a clădit o gospodărie modestă în satul bucovinean. După anul 1990, Gavril Vatama­niuc a început o altă bătălie, aceea din Justiţie. El dorea să fie recunoscute oficial meritele luptătorilor anticomunişti, care s-au sacrificat pentru ţară. Însă această bătălie nu a fost încunu­na­tă de success decât parţial. În timp ce torţionarii lui Gavril Vatamaniuc şi-au petrecut bătrâneţile în vilele confiscate de Securitate de la elita României interbelice şi cu pensii care îi sfidează pe cei care au muncit în slujbe obişnuite decenii la rând în comunism, Gavril Vatamaniuc a reuşit să supravieţuiască la limita sărăciei, prin munca braţelor sale. Ca să îşi plătească facturile, el cultiva legume, pe care le vindea apoi la oraş.

Un model pentru comunitate
Gavril Vatamaniuc a fost respectat de către membrii comunităţii locale, urmaşii răzeşilor lui Ştefan cel Mare, pe care nici comuniştii nu au reuşit să îi îngenuncheze. Luptătorul anticomunist a devenit un adevărat erou pentru copii. Unii dintre istorici spun că Gavril Vatamaniuc era un orator înăscut şi că, în anii 1950, el a ţinut numeroase discursuri ţăranilor din Obcinele Bucovinei, pe care i-a îndemnat să reziste până la capăt ofensivei comuniste. „Povestea de parcă era Ion Creangă", a spus unul dintre consătenii săi. În total, Gavril Vatamaniuc a participat la trei confruntări armate cu Securitatea, care a reuşit să îl ia prizonier, dar nu a reuşit să îl înfrângă. Unii dintre istoricii specializaţi pe studiul rezistenţei anticomuniste îl compară pe eroul Bucovinei cu Ion Gavrilă Ogoranu, care a activat în zona Carpaţilor Meridionali, ori cu membrii grupului condus de doctorul Iosif Capotă şi de ruda sa, Alexandru Dejeu, care au luptat împotriva în zona Huedinului şi în alte locuri ale Munţilor Apuseni. Consătenii lui Gavril Vatamaniuc vorbesc despre el ca despre un haiduc, care a cutezat să se lupte până la capăt cu „balaurul roşu" şi să îi înfrunte cu demnitate pe comunişti.

POVESTEA FABULOASĂ a unui român: cioban în Bucovina - V.I.P. în Franţa
Oier în Bucovina şi pictor la Saint Tropez. Între cele două dimensiuni ale sale, George / Georges Cotos a trăit o viaţă de roman. Astăzi, 24 aprilie, împlineşte 97 de ani.

Student la Beaux-Arts

Un tânăr chipeş, foarte înalt, cu ochi albaştri, pătrunzători, vorbind franţuzeşte cu accent, intra, în anii de după război, în sălile de atelier ale Academiei de Arte Frumoase din Paris. Era îmbrăcat în costum alb şi stârnea mirarea celorlalţi studenţi când se aşeza, ca un prinţ, în faţa şevaletului, la lucru. Lumea ştia foarte puţine despre el. Se auzea că fusese în Rezistenţă, că mai înainte luptase pe front, în Răsărit, şi că venea dintr-o ţară de dincolo de Cortina de Fier. Mai în glumă, mai în serios, l-au poreclit Popoff. Prince Popoff. În realitate, tânărul se născuse în Bucovina, la Straja, pe 24 aprilie 1915 (acum exact 97 de ani!) şi era, la origine, oier. Existenţa care i se atribuia - războiul, Rezistenţa Franceză, numele de cod devenit, apoi, poreclă printre studenţi - era reală. În lipsa unor documente care să arate ce şcoli absolvise, nu putea fi primit decât ca student audiant; talentul lui convinsese însă decanatul universităţii pariziene să-l primească chiar şi aşa în sălile marcate de harul maeştrilor din trecut.

Când l-am întâlnit, în urmă cu trei ani, îmi spunea că nu ştie de ce s-a făcut artist şi nici de unde a căpătat harul pentru pictura abstractă, care i-a adus celebritatea. "Poate - credea el - talentul meu vine de la fluierele pe care le ciopleam şi le ornam frumos în zilele lungi de stat cu oile, prin obcini". Irelevantă, amintirea aceasta, pentru opera maestrului cu galerie permanentă pe 40, Rue Seillon, la Saint-Tropez, dar explicită pentru omul care n-a încetat nici o clipă să rămână, ca la început, un ţăran inocent, venit parcă, în trecere, să vadă cum trăieşte lumea la oraş.

Meşterul de îngheţată

Era pictor, dar din asta nu putea trăi decent. Nu la început. Aşa că, de-a lungul vieţii, Georges Cotos a avut tot felul de îndeletniciri (boala emigrantului român): de la mecanic şi portar de cabaret, la frizer de câini şi de la fermier falit şi inventator, la vânzător de îngheţată. Ultima meserie avea să-i aducă chiar mai multă celebritate decât pictura: îngheţatele la cornet (în epoca lor de "pionierat", în 1958) marca Popoff, o spirală compactă, cremoasă, înaltă de 20 de cm, aveau să-i aducă la Gelateria Popoff, vreme de 30 de ani, toate vedetele verii în trecere pe Riviera Franceză. Îngheţatele lui erau spectaculoase. Unii vor spune că succesul se datora maşinii. Poate, dar şi maşina aceea fusese meşterită de el (luase brevetul tot de la un român, nemulţumit că nu avusese succes cu ea la un târg de invenţii de la Madrid), o demontase şi o "reinventase" până când a obţinut acea îngheţată cu efect unic.

Straja amintirilor

Foarte rar mi-a fost dat să cunosc o personalitate mai complexă ca a lui Georges Cotos! "În copilărie - îmi povestea - aveam un berbec şi mă urcam pe spatele lui, ca pe un cal. Mă ducea. Berbecul ăsta îmi plăcea, dar oile nu. Adică... mie îmi plăceau mai mult caprele, pentru că erau vesele. Din cauza asta beam numai lapte de capră." Cadru bucolic de început de veac românesc.

Ar fi putut rămâne la Straja pentru totdeauna; apucase să-şi ridice o casa, o dotase cu tot dichisul, dar a venit războiul şi n-a putut dormi nici măcar o noapte în ea, pentru că a fost mobilizat, să lupte în Armata Română, pe frontul de Răsărit. A fost rănit, la Marea de Azov, şi evacuat la un spital din Austria. Când s-a externat ar fi vrut să revină acasă, dar în "Bucovina lui" intraseră ruşii. A fugit în Vest, în Franţa ocupată. Mai bine acolo decât în Bucovina ocupată! A luptat o vreme în Rezistenţă, vorbea rusă, germană, îl ajuta statura înaltă, părul blond, să pară că e cine nu e. După război i-a fost şi mai greu să se întoarcă acasă. România intra, încet-încet, într-o zodie care nu se potrivea cu dorul lui de libertate. Nici până azi nu s-a întors în sat, chiar dacă ţine legătura cu oamenii lui, cu familia. La vreun an după ce l-am văzut la Saint Tropez, ne-am dus noi la Straja, pentru el. Am intrat în casa lui (locuită azi de un nepot, pe nume... George Cotos). Am vorbit cu soru-sa, nonagenară şi ea. Era zi de Paşti şi l-a sunat. "Măi George, măi. Îţi aduci aminte cum mergeam noi cu oile, la Tomnatec? (Tomnatec e un deal rămas peste graniţă, în Ucraina - n.n.). Acum se poate, m-aş duce peste graniţă să mai văd dealul copilăriei", i-a zis. Răspunsul a venit scurt: "Ce Tomnate? Tomnatec îţi trebuie ţie? N-ai să te duci, acolo nu mai avem prieteni!". După aproape trei sferturi de secol, în inima lui încă se-nvârte cuţitul pământului şi-al trecutului pierdut peste graniţă, "la ruşi".

Pictorul şi regii

Aşa a ajuns Georges Cotos, din aproape în aproape, de la strunga de oi la şevalet. Mă întreb, dacă ar fi rămas toată viaţa la Straja, i-ar mai fi descoperit cineva, vreodată, talentul de pictor? De fapt, nici el nu-şi aminteşte cum a început să picteze. Când era la Paris, a cumpărat, într-o zi, culori, transformându-şi cămăruţa din Place St. Michel în atelier. A frecventat, sporadic, boema pariziană, i-a cunoscut pe Breton, Brâncuşi, Eliade, Cioran, Elvira Popescu... Cu Eliade a stat la masă şi l-a uimit cu limbajul bucovinean nealterat. Elvira Popescu a exclamat, în pragul primei lui expoziţii pariziene: "O, dar acest tânăr pictează cu accent de Bucureşti!" (prin "accent de Bucureşti" voia să spună, de fapt, că regăseşte în pânzele lui spiritul românesc). Brâncuşi i-a apreciat sinceritatea de om simplu, de la ţară şi l-a îndemnat să-şi expună tablourile în Spania, unde a avut, într-adevăr, succes. Un an întreg! A mai fost cu expoziţii în Suedia, Danemarca, Norvegia... şi lista e mult mai lungă. Între documentele preţioase pe care le are la galerie sunt şi scrisori din partea regelui Suediei ori din partea Prinţului Rainier de Monaco (la nunta căruia trimisese un tablou al său să ţină "de urât" altuia aflat deja în colecţia Casei Grimaldi).

În seria asta de regi şi principi l-aş alătura pe Regele Mihai. Cel care semnase în anii '40 un brevet de decorare pentru tânărul sergent bucovinean avea să fie unul dintre "fanii" îngheţatei Popoff, la Saint-Tropez. În toate verile în care familia regală ajungea pe Coasta de Azur, un popas la gelateria lui Georges Cotos se impunea. Prilej pentru presa franceză să titreze: "Regele României în vizită la regele îngheţatei".

Dorul de "acasă"

Românul, zice-se, ar avea şapte vieţi. Pe unele le iroseşte, altele nu-i sunt de-ajuns. După 1990, Georges Cotos s-a retras din lumea îngheţatei, închizând un cerc al destinului, cel de patriarh. Până la 97 de ani, a fost, deci, oier în Straja, erou militar decorat de Regele Mihai, rege al îngheţatei, pictor cu o mie de tablouri, om cu nu ştiu câte meserii şi ocupaţii. S-a căsătorit, la 47 de ani, cu Jeanne, care l-a însoţit în toate aventurile sale intelectuale şi nostalgice. Şi-au cumpărat, mai întâi, un mic castel lângă Lyon, unde a încercat să recompună ceva din universul copilăriei, întemeind o... stână şi crescând oi. De plăcere. Le-a lăsat să moară de bătrâneţe. Când n-a mai putut să le poarte grija, a vândut castelul şi ferma şi s-a retras, definitv, la malul mării. N-a renunţat însă la ideea unei ferme... Mica lui proprietate de la marginea Saint-Tropez-ului se numeşte "La Bergerie". Stâna. Doar că în grădină vei întâlni, acum, numai oi de ghips!

În continuare, personalitatea sa e asociată la proiecte destinate României, consătenilor săi din Straja (Suceava) şi Galeriei de Artă George Cotos, căreia i-a dat viaţă, la Gura Humorului, în cadrul Muzeului Etnografic local. Din 1990, Clubul Rotary din Saint Tropez, al cărui membru apreciat este, a trimis mai multe convoaie cu ajutoare umanitare pentru cei din satul său. Drept recunoştinţă, în 2004 i s-a acordat titlul de cetăţean de onoare al comunei Straja. De ani de zile, acordă o bursă personală unui artist originar din România, căruia îi organizează o expoziţie în galeria lui aflată la nici o sută de metri distanţă de portul pentru yachturi din Saint Tropez.

Totuşi, uneori, îmi pare că maestrul oboseşte. Nu mai răspunde la telefon. Nu ne mai scrie scrisori... "Să fi venit timpul odihnei?"- îl intreb. Georges Cotos tace îndelung, întârziind răspunsul, şi-apoi, privind spre un tablou abstract din colţul cel mai îndepărtat al galeriei, şopteşte ca pentru sine: "Nu. Nu încă..."