Intrebarea este.Ce vor astia cu schema asta?Is mai multe chestii ce trebe lamurite.
1.Dodon si Usatii sunt prin definitie sageti muscalesti.Dar in acelasi timp,toata lumea stie ca ei sunt asa.Ne lanseaza ei oare o nada? 2.Mai avem cu cine lucra in Moldova?O fi bine,o fi rau?Rusnacii ii au pe aia doi,de ies in fata,dar si altii pititi.Nici noi nu cred ca suntem total in aer. Faza e ca daca nu exista decat trepadusii pro-rusi iar curentul unionist sau cel putin anti-rus nu are nimic,se cheama si ca nu mai au alte optiuni decat sa se ceara la noi. Era mai acu ceva vreme vanturata ideea ca Ciolos sa devina si prim-ministru al Moldovei. Noi momentan dam Moldovei ceva bani,tacem din gura si-i lasam pe muscali sa-i sparga capul lui Ghimpu si sa ia parlamentul cu asalt.
3.Tulburari majore in Moldova nu vad cum folosesc acum rusilor.Le-ar fi fost utile pt a ne baga in faliment daca era Novorusia la Odessa.Dar dupa doi ani de paruiala,muscalii au batut pasul pe loc. Transnistria e total izolata.Gasca de agenti muscali isca tulburari,dar si Moldova e izolata.Probleme in Moldova nu ajuta cauza ruseasca in Donbas.
Galseava mare la ei acolo! Nu am inteles aseara o stire ,zicea o doamna reporter cum ca sunt mai multe forte de ordine pe strazi decat protestatari.nu am inteles si nici nu gasesc stirea .poate cineva sa-mi explice daca moldoveni au mai multe forte de ordine decat populatie sau protestatari au plecat si au lasat fortele de ordine in strada.
Amu' fara sa ma uit la tembelizor,pt ca n-am,is cateva mici probleme.Pe de o parte,muscalii s-au suit pe cal.Pe de alta,cei de la Chisinau is cu adevarat ofticati pe acest domn Plahotniuc. Tinand cont de natura sistemului,is convins ca ar avea perfecta justificare sa-l agate de primul copac gasit in parc. Intrebarea este,cine de la noi il sustine pe nea Caisa asta?Ca pana la marea strategie si la noi si la fratii de piste Prut si la muscali,mica smenozeala face si desface politichia.Nu maretele viziuni.
Au vorbit 10 minute despre Moldova si 3 ore de pusculita cu copeici.
Asa cum au ajuns sa piarda jumatate de lume din pricina de sac gol ( s-au crezut si ei americani,si au zis ca a vrea înseamna a putea...reclama Adidas Torsion facuta politica de stat) asa or sa pateasca si de data asta.
LINK În ciuda dimensiunilor sale, criza din Republica Moldova şi reacţia internaţională la aceasta devin cea mai bună grilă de lectură a evoluţiilor (geo)politice din regiune, fie că e vorba despre România, capitalele europene sau Federaţia Rusă, se arată într-o amplă analiză semnată Dan Dungaciu şi Petrişor Peiu.
Toate dosarele – strategice, economice, politice şi identitare – sunt resuscitate acum şi sub praful răscolit se întrezăresc, dincolo de vinovăţiile crase sau duplicităţi transfrontaliere, o dificultate acută de a identifica soluţii pe termen mediu şi lung. Înainte de a ajunge însă la cum ar trebui să acţioneze România la modul concret (Fondul Moldova), să clarificăm câteva din premisele discuţiei. Este vorba, în esenţă, despre două mize majore, interconectate şi resuscitate intempestiv la Chişinău – dosarul geopolitic şi dosarul identitar - şi modul cum aşa numita „agendă ascunsă” a României se raportează la ele. R. Moldova nu este o chestiune tehnocrată Provocarea majoră pentru Bucureşti survine din faptul că apare tocmai în momentul în care guvernarea este „tehnocrată”. Or, nimic din raportarea de primă instanţă la R. Moldova nu este din acest registru. Şi nici nu poate fi. Tehnocraţii pot avea păreri, opinii - dar nu viziuni, respectiv păreri legitimate politic. Şi fără asta nu se poate, cel puţin din motivul că, în democraţie, singurul criteriu de validare a adevărului politic este cel al legitimităţii. Tehnocraţii, indiferent de capacitatea lor privată sau de expertiza pe R. Moldova, nu sunt validaţi politic – deci legitimaţi – să emită păreri despre cum se raportează şi cum se va raporta România la R. Moldova. În acest caz, singurele instanţe care se pot pronunţa legitim astăzi sunt Preşedintele şi Parlamentul. În funcţie de aceste viziuni, guvernul va lua măsurile în consecinţă.
Comunicarea, din acest punct de vedere, a fost carentă (tăcerile instanţelor politice au fost asurzitoare), şi nu face decât să developeze neajunsurile unui guvern tehnocrat în vremuri de criză. În realitate, nimic din ceea ce se petrece în jurul nostru, în spaţiul euroatlantic sau în cel estic, nu este de competenţa unui guvern nepolitic, mai cu seamă când e vorba despre R. Moldova.
În consecinţă, nevoia stringentă şi de neevitat astăzi pentru societatea românească este exprimarea clară, coerentă, a viziunii politice a României în ceea ce priveşte statul vecin şi, ulterior, a măsurilor guvernamentale care se impun a fi luate. În lipsa celor dintâi, cele din urmă sunt doar gesticulaţii oarbe, lipsite de sens şi perspectivă.
UE crede în lacrimi? Bruxelles-ul este şi el prins pe picior greşit, înglodat în multiplele crize europene şi cu ochii la viitoarea negociere cu Kremlinul. Spre deosebire de Rusia, Bruxelles-ul vrea să creadă în lacrimi în R. Moldova. Şi nu doar în lacrimile unora de la Chişinău, ci şi în lacrimile Moscovei, pe care unii diplomaţi europeni o menajează suspect şi perseverent. Noua modă de la Chişinău pare să fie ignorarea ostentativă a oricărei dimensiuni geopolitice a crizei sau marginalizarea ei. Că geopolitica nu epuizează totul este evident. Dar că aşa ceva nu există sau nu este determinant când e vorba despre vecinătatea estică a României, UE şi NATO - e o afirmaţie ridicolă. Şi tăcerea pe această chestiune este cel puţin suspectă.
A nu vedea că Piaţa a devenit un amestec sulfuros de interese strategice contradictorii este riscant - Platforma DA moldovenistă şi proeuropeană şi două partide, Partidul Socialiştilor (Igor Dodon) şi Partidul Nostru (Renato Usatîi) făţiş antieuropene şi proruse. A nu vedea declaraţiile tot mai intense ale reprezentanţilor Pieţii asupra unui moratoriu de un an sau doi asupra Acordului de Asociere cu UE este iarăşi inexplicabil şi vinovat.
În aceste condiţii, a repeta ca un tonomat că „Piaţa luptă pentru bună guvernare şi valori europene” este inadecvat. Piaţa luptă pentru alegeri anticipate - ceea ce e altceva! Căci în campania electorală survenită eventual, cel puţin cele două partide proruse nu vor vorbi în niciun caz de valori europene, ci de aderarea la Uniunea vamală sau Uniunea Eurasiatică, federalizarea R. Moldova, deci transnistrizarea ei sau construirea unui „zid chinezesc” între România şi R. Moldova. Toate, teze din programul politic al acestor partide.
Agenda iniţial corectă şi justă a Pieţii – lupta împotriva corupţiei şi a unei clase politice care a guvernat în dispreţ total faţă de cetăţean şi partenerii de dezvoltare – este serios maculată acum de asemenea amestecuri urât mirositoare. Corupţia este evident endemică în R. Moldova, iar un personaj precum Vladimir Plahotniuc este om cheie în sistem. Dar, după observaţia sagace a unui comentator de la Chişinău, atunci când cineva îţi propune să te aliezi cu ISI să îl dai jos pe Bashar al-Assad, îţi pui cel puţin câteva întrebări.
Dincolo de dimensiunea geopolitică şi în strânsă legătură cu ea, trebuie cercetat al doilea caz de orbire premeditată la Chişinău. Este vorba despre dimensiunea identitară.
De la Ştefan cel Mare la... Vladimir Plahotniuc Este dimensiune pe care, fără ostentaţie, dar şi fără false pudori, România nu o poate neglija cu niciun preţ. Căci perversitatea resurecţiei chestiunii identitare de la Chişinău este, poate, fără precedent. Ignorarea dimensiunii geopolitice a Pieţei, despre care am vorbit anterior, este „compensată” de jubilaţii şi ode pentru „naţiunea moldovenească”, care stă să se nască în freamătul mişcărilor protestatare.
Aici consensul vorbitorilor şi susţinătorilor civici ai Pieţei este total şi neverosimil, cel puţin ţinând seama de genealogiile politico-identitare ale unora dintre ei. Să fim limpezi de la început: Piaţa nu a fost niciodată pro-românească, nici atunci când singurii protestatari erau de la Platforma DA, iar referinţele la România sau identitatea românească au fost rapid evacuate nu doar de la tribună, dar şi de la manifestaţii (cu atât mai straniu – sau coerent?! - apare gestul Platforme DA de azi, care, după ce a eliminat pro-românii şi simbolistica lor, îşi dă mâna voioasă cu... partidele pro-ruse şi antiromâneşti!!!).
Însă la ce s-a ajuns acum, după venirea în Piaţă şi la masa de discuţii civico-politice a partidelor pro-ruse frizează ridicolul: „te salut popor moldovenesc renăscut”, „moldovenii mei”, „naţiunea moldovenească se naşte”, „Ţara e mai unită ca niciodată”, „poporul se uneşte indiferent de limbă”, „Ura, Maldova!” (aşa sună ruseşte) etc. etc.
Totul rostit, fireşte, bilingv, în română şi rusă. Unul dintre liderii politici ai Pieţei a spus-o explicit, asigurându-şi un loc în Cartea recordurilor ridicolului: „Ştefan cel Mare se bucură când ne vede uniţi contra lui Plahotniuc”. Alţii au fost la fel de precişi. Voci publice îi mulţumesc lui Vlad Plahotniuc pentru că ar fi unit naţiunea – „civică”, fireşte – împotriva lui.
E un veritabil fenomen care a depăşit frontierele republicii, căci unii diplomaţi europeni s-au alăturat acestui Nabbuco local, unde eliberarea şi ieşirea din captivitatea sistemului ilustrat de un oligarh (care, totuşi, conduce republica, alături de Vlad Filat, din 2009!) devin nu doar obiectiv politic, ci – atenţie! - şi identitar.
Un fost reprezentant al UE pentru R. Moldova, diplomatul maghiar Kalman Mizsei, foarte prezent în presa de la Chişinău, identifică valenţele unui „patriotism civic” în Piaţa Marii Adunări Naţionale, unde nu mai contează identitatea etnică sau limba vorbită, ci manifestarea comună, bilingvă – cum altfel? – împotriva duşmanului comun. Vorbitori din Piaţă sau de la reuniunile civico-politice exultă valenţele civismului nou descoperit, care, după cum observa admirabil un comentator de la Chişinău, a devenit epitomul – prin negaţia unui sistem ilustrat printr-un personaj – a unui nou proiect identitar moldovenesc.
Ironia este la ea acasă. Pe vremea lui Vladimir Voronin (2001-2009) miza principală a fost reluarea proiectului sovietic de construire a naţiuni ETNICE moldoveneşti, bazată pe „etnia” majoritară moldovenească şi centrată pe figura lui Ştefan cel Mare. Proiectul nu a avut mare succes din cauza suprapunerii simbolistice (Ştefan cel Mare şi Sfânt, asumat în portofoliu identitar românesc, a fost desemnat, la un moment dat, „cel mai mare român al tuturor timpurilor”).
Astăzi, însă, susţinătorii harnici ai unui nou proiect identitar promovează altă formulă şi alte personaje. Dacă Ştefan cel Mare a fost expresia „naţiunii moldoveneşti” ETNICE, Vladimir Plahotniuc (şi lupta împotriva sistemului al cărui simbol este) devine epitomul „naţiunii moldoveneşti” CIVICE...
De-a râsu' plânsu'. Suntem în plin Caragiale, combinat cu Eugen Ionescu. Am putea sta liniştiţi în fotolii să urmărim reprezentaţia despre cum se naşte, sub ochii noştri, „naţiunea civică moldovenească”. Dar, ca de fiecare dată când e vorba de identitate în stânga Prutului, e mai mult decât atât. Căci identitatea, în R. Moldova, are de fiecare dată o miză strategică. Agenda ascunsă a proiectului identitar Giranţii „naţiunii moldoveneşti etnice” de pe vremea lui Vladimir Voronin uită să ne spună care au fost consecinţele. Căci „Revoluţia oranj” din capul lui Vladimir Voronin (aşa a fost denumită întoarcerea liderului comunist la proiectul european după 2005) s-a încheiat tragic, în sânge, prin torturarea, schingiuirea şi asasinarea unor tineri în zilele fatidice ale lui 7 aprilie. Şi, mai mult, prin închiderea frontierei cu România, expulzarea ambasadorului şi a diplomaţilor români, îngheţarea relaţiilor cu Bucureştiul, introducerea de vize între cele două state. Toate, la vremea respectivă, sub privirile unor trimişi europeni la Chişinău depăşiţi de situaţie şi incapabili să reacţioneze adecvat.
Aventura „europeană”, moldovenistă şi antiromânească a lui Vladimir Voronin s-a sfârşit tragic. Când şi cum se va sfârşi aventura noului proiect identitar de data aceasta? Ceea ce ignoră cei care au intrat în sarabanda optimismului identitar de la Chişinău este că proiectul moldovenist fie etnic, fie civic este cea mai scurtă cale spre... Rusia.
Sau în apropierea ei. Căci geopolitica e mână în mână cu identitatea: când se exultă la Chişinău sau aiurea „naţiunea civică moldovenească” este semnul cel mai limpede că viitorul hărăzit al R. Moldova este undeva într-o zonă de margine, gri, fără identitate geopolitică limpede, fără faţă şi fără profil, plasată şi uitată undeva între lumi, un „trade area” cu valenţe (eventual) de prosperitate, o „zonă tampon” între spaţiul euroatlantic şi Rusia.
Aici stă în realitate miezul oricărei discuţii despre identitate în R. Moldova. „Naţiunea civică moldovenească” este în beneficiul strategic al multora. A celor din Vest care nu doresc să îşi mai bată prea mult capul cu Chişinăul şi să îi confere, alături de celelalte eşecuri ale Parteneriatului estic, un rol marginal şi politic şi geografic, fără posibilitatea de a încurca marile negocieri care stau să vină.
Dar mai ales a celor din Est, în special al Rusiei, din raţiuni strategice care trebuie reamintite de fiecare dată. Miza Moscovei la Chişinău este menţinerea frontierei euroatlantice pe Prut şi pentru asta trebuie să facă două lucruri. Primul, să blocheze aderarea republicii la UE sau NATO, ceea ce face prin dosarul transnistrean (principala lui raţiune de existenţă) sau prin menţinerea unui haos controlat la Chişinău pentru a face fără şanse orice proiect integraţionist occidental.
Cu sprijinul masiv al politicienilor locali, corupţi şi lipsiţi de viziune, a reuşit foarte bine mai ales după 2009. Dar asta nu e totul, căci, spre deosebire de Ucraina, Chişinăul mai are o şansă să intre în spaţiul euroatlantic, deci să mute frontiera NATO pe Nistru, respectiv prin intermediul României.
Cum poate bloca asta Moscova? Dincolo de presiuni politice sau mediatice, o face prin construirea celui mai puternic mecanism identitar care să blocheze un proiect identitar pro-românesc. Şi acesta este proiectul moldovenist. Asta e şi explicaţia că liderii partidelor pro-ruse de la Chişinău NU SUNT RUŞI, ci moldoveni, mai mult, că Igor Dodon se expune pe blog în ie „naţională” moldovenească, iar principalul mesaj identitar a lui Igor Dodon şi a lui Renato Usatîi este „Moldova şi moldovenii”.
Aici este cheia strategică a moldovenismului girat (şi) de Moscova, în ambele versiuni, civice sau etnice. Este considerat cea mai bună pavăză împotriva „surprizei strategice” a mutării frontierei NATO pe Nistru prin intermediul reunificării cu România. Despre asta e vorba, în realitate.
Înainte de a ne întoarce la aşa-numita „agendă ascunsă” a României, să mai punctăm rapid potenţialele evoluţii strategice de la Chişinău. Ce se întâmplă acolo? Cinci scenarii Evoluţiile din R. Moldova se pot înşira de-a lungul unei axe care are în centru situaţia actuală, iar la cele două capete România şi Rusia. Căci acestea sunt alegerile limită. Spre Est poate să meargă de la un parteneriat strategic cu Rusia până la transnistrizare şi integrare în Uniunea Vamală şi/sau Uniunea Eurasiatică – adică mutarea frontierei ruse pe Prut. Spre Vest poate merge până la un parteneriat strategic cu România şi, la limită, reunificare, adică mutarea frontierei UE şi NATO pe Nistru. Iată scenariile. 1. Scenariul instabilităţii controlate. Situaţia actuală este primul scenariu, respectiv unei instabilităţi controlate, consecinţă a şapte ani de guvernare iresponsabilă sub privirea saşie a capitalelor europene, care, în disperarea de a avea „un copil fruntaş” căruia să îi pună în piept, în urma anexării Crimeei şi a intervenţiei din Donbas a Moscovei, medalia Parteneriatului Estic - au girat în continuare iresponsabil R. Moldova.
Nu există premisele unei revoluţii şi a unei schimbări violente de putere, cel puţin deocamdată. Argumentul principal este că Rusia nu vrea să forţeze în acest moment al negocierilor, care stau să vină la nivel global, vreo lovitură de stat prin reprezentanţii ei la Chişinău. Nu i-ar folosi la nimic.
2. Scenariul anticipatelor cu majoritate prorusă. În cazul forţării alegerilor anticipate în acest moment, şansele pentru o guvernare proestică sunt foarte reale, cel puţin din motivul că forţele proeuropene noi apărute pe scenă nu sunt capabile să obţină 50% din procente (în cazul excluderii de la o asemenea coaliţie a partidelor din actualul arc guvernamental, ideea că Piaţa, pe segmentul ei european, poate câştiga măcar 51 de deputaţi este naivă). O majoritate pro-Est la Chişinău ne poate duce însă în cel de-al treilea scenariu.
3. Scenariul transnistrizării R. Moldova. Culminaţia acestui scenariu este integrarea R. Moldova în Uniunea Vamală sau Uniunea Eurasiatică, culminând cu federalizarea republicii pe scenariul Memorandumului Kozak (implicit al obţineri dreptului de vot pentru transnistreni, ceea ce înseamnă circa 10% de vot prorus în câmpul electoral din stânga Prutului). În acest caz, înseamnă că România devine, de facto, dacă nu de iure, vecină directă cu Rusia pe linia Prutului.
4. Scenariul Parteneriatului Bucureşti – Chişinău. Este singurul scenariu care, teoretic, menţine republica spre Vest. Este complementar, căci la Acordurile cu troica UE-FMI-Banca Mondială trebuie adăugat şi parteneriatul de dezvoltare şi europenizare Bucureşti-Chişinău. Cum se poate face concret aşa ceva, vom detalia mai jos.
5. Scenariul reunificării cu România. Fără să îl presupună explicit, scenariul 4 poate ajunge, când va fi cazul, dacă va fi vreodată, la un proiect de unire sau reunificare a celor două state. La acest punct a venit momentul să revenim la Bucureşti şi să evaluăm acţiunile sale concrete în acest dosar.
„Agenda ascunsă” a României O fantomă bântuie cancelariile europene: fantoma „agendei ascunse” a României! Cel puţin asta încearcă să acrediteze o serie de diplomaţi şi oameni de opinie împotriva oricărei iniţiative colorate identitar din partea României şi care să vizeze R. Moldova. Orice agendă identitară ar fi locală, parohială - deci vicioasă. De aici şi eforturile României de a-şi decolora obsesiv mesajele politice pentru a nu genera, vezi Doamne, suspiciuni şi a opri fantoma să mai bântuie irepresibil. Tentativa este, fireşte, lipsită de orice şansă de succes. În primul rând, fantoma a fost foarte prezentă în cancelariile europene şi după 2009, interval în care Bucureştiul nu a trecut Prutul cu nicio iniţiativă majoră, neavând decât o implicare ridicol de mică în sectorul economic şi financiar al R. Moldova.
Iar majoritatea iniţiativelor diplomatice româneşti pentru Chişinău s-au făcut sub „acoperirea” unor parteneri aduşi în prim plan. Rezultate? Aproape nule atât ca efect de europenizare, cât şi ca efect de atenuare a ideii de „agendă ascunsă”. În al doilea rând, obsesia negări interesului identitar pentru R. Moldova este absurdă şi, în plus, schizofrenică. Căci tocmai agenda identitară stă la baza ajutorului nerambursabil de urgenţă preconizat de România pentru un Chişinău în prag de colaps.
Cum se poate să pledezi pentru ajutorul financiar acordat Chişinăului, dar să îi pulverizezi sau negi resorturile? De ce nu oferă Portugalia, Danemarca sau Ungaria un asemenea sprijin? Evident, pentru că nu există niciun liant identitar între R. Moldova şi statele enumerate, iar titulatura de „fraţi” utilizată în altă capitală decât Bucureştiul ar fi ridicolă.
Se spune că cel mai simplu mod de a scăpa de o tentaţie este să îi cedezi. Dincolo de glumă, singura modalitate eficace de a te scutura de eticheta „agendei ascunse” nu este în niciun caz negarea agendei, ci asumarea agendei Bucureştiului, deschis, transparent, în datele ei corecte. Iar acestea ar trebui să cuprindă:
1. Fundamentul identitar comun, aşa cum este el stipulat în legislaţia din România (vezi identitatea de limbă, echivalarea etnonimelor „român” şi „moldovean” în legislaţia românească, proiectele DRRP care se adresează tuturor moldovenilor/românilor, fără distincţie, sau imposibilitatea înregistrării în România a unei organizaţii de tipul „Comunitatea moldovenilor din România” (diferiţi etnic de români)).
2. Spre deosebire de alte state, România nu poate face abstracţie de problematica identitară, căci asta este, aşa cum am spus deja, exact baza legitimităţii şi a acceptului public pentru ajutoarele/împrumuturile (ne)rambursabile pe care le oferă România, burse, parteneriate administrative, proiecte culturale etc. Cu menţiunea că proiectul identitar românesc în R. Moldova este, automat, orientat european şi euroatlantic. Căci pe lângă dimensiunea identitară, dimensiunea europeană trebuie să prezideze şi ea agenda asumată Bucureştiului pentru R. Moldova;
3. Evitarea transnistrizării/federalizării R. Moldova este tot o preocupare majoră, pentru că România - şi nu alt stat euroatlantic - riscă să ajungă să se învecineze indirect cu Rusia prin venirea partidei proruse la conducerea Chişinăului.
4. Proiectul investiţional al României, derulat pe mai multe planuri – financiar, economic etc. – pleacă tot de la această premisă, respectiv a relaţiei speciale dintre cele două state şi a fost deja consemnat în Declaraţia comună a celor doi preşedinţi privind instituirea unui parteneriat strategic pentru integrarea R. Moldova în UE (2010). Prin urmare, orice proiect de investiţii articulat şi realizat cu sprijinul statului român în stânga Prutului nu este ilegitim. Dimpotrivă. Este, cum vom vedea mai jos, singura şansă reală de a salva R. Moldova de la criză continuă sau colaps. Mai mult, cazuri similare din UE de asemenea parteneriate de preaderare pot fi invocate: Polonia – Ucraina, Grecia – Cipru, statele nordice – statele baltice etc.
5. În ceea ce priveşte „unionismul” românesc – de fapt partea cea mai otrăvită a aşa-numitei „agende ascunse” – lucrurile trebuie clarificate şi aici. Iar formula a fost deja oferită de către preşedintele Klaus Johannis atunci când, în campanie electorală, şi-a prezentat programul prezidenţial pentru care a fost votat de majoritatea covârşitoare a românilor: „Unirea cu R. Moldova este un lucru pe care doar Bucureştiul îl poate oferi şi doar Chişinăul îl poate accepta.
Dacă cetăţenii R. Moldova nu vor unirea nu România, nimeni nu îi poate obliga, iar dacă o vor, nimeni nu îi poate opri”. Prin urmare, orice discuţie despre unire sau reunificare nu se va face decât în termenii acordurilor şi a legislaţiei internaţionale, inclusiv a Acordurile de la Helsinki (1975), care scot din discuţie orice modificare a frontierelor prin forţă, unilateral, admiţând doar modificarea consimţită a acestora. Orice alt referenţial pentru problematica reunificării în afara dreptului internaţional este inadecvat, inutil şi trebuie respins.
Acestea fiind zise, e momentul să revenim acum la modul în care ajutorul românesc pentru reducerea decalajelor dintre R. Moldova şi spaţiul european se poate articula.
Republica Moldova – o criză mai profundă decât criza Problema majoră a R. Moldova este că soluţiile pe termen mediu şi lung nu se pot rezuma la lupta împotriva corupţiei şi a bunei guvernări. Structural, criza R. Moldova este mai adâncă. Toţi cei care cred altceva omit câteva lucruri simple. Iată tabloul corect al republicii în acest moment.
PIB-ul Republicii Moldova este cam de 110 miliarde de lei moldoveneşti pe an (la cursul actual cam 5,5 miliarde USD). Importurile Republicii Moldova s-au cifrat pe 11 luni la 3,6 miliarde USD iar exporturile la 1,8 miliarde USD adică a rezultat un deficit comercial de 1,8 miliarde USD pe 11 luni adică de 2 miliarde USD pe an: 36% din PIB!
Economia Republicii Moldova este structural dezechilibrată cu o pondere a industriei în PIB de 2 ori mai mică decât media europeană (12 procente faţă de 25) şi cu o pondere a agriculturii de 5 ori mai mare decât media europeană (15 procente faţă de 3). Republica Moldova nu are resurse minerale, nu are ieşire la mare sau surse importante de apă, nu se află pe rute comerciale importante şi şi-a pierdut probabil, de facto, o treime din populaţia care a plecat de acasă la muncă.
Mult timp remiterile celor plecaţi la muncă au reprezentat un colac de salvare, aducând prin aceste transferuri cam un sfert din PIB. Acest lucru nu mai este posibil pe fondul crizei adânci şi de durată care macină şi va măcina mult timp Federaţia Rusă, destinaţia favorită a celor plecaţi la muncă în străinătate; remiterile cetăţenilor plecaţi la muncă în străinătate au scăzut anul acesta cu cel puţin 10% (la sub 1,2 miliarde USD).
Rata de bază a dobânzii fixată de către banca centrală (BNM) este de 19,5% (mult decalată faţă de media europeană de sub 2%), inflaţia este de 13,5% (cam de 7 ori cât media europeană), moneda naţională s-a depreciat cu 25% faţă de valuta de referinţă, USD.
Deficitul bugetar pe anul 2015 nu se cunoaşte (se estimează a fi 5% din PIB) iar cel pe 2016 este anunţat de către fostul ministru de finanţe Arapu de 1 miliard de lei moldoveneşti/lună adică peste 10% din PIB. Nu există un acord semnat cu FMI, iar R. Moldova nu are rating, deci nu se poate împrumuta pe piaţa internaţională.
Singura speranţă pentru plata pensiilor şi a salariilor pentru câteva luni este reprezentată de prima tranşă a împrumutului românesc (60 de milioane EURO dintr-un total de 150 milioane EURO), împrumut însă condiţionat în primul rând de apropierea de un acord stand-by cu FMI.
Agenda „bunei guvernări şi a luptei împotriva corupţiei” nu e suficientă Toate aceste cifre sunt indicatori care converg spre o realitate crudă şi nerostită până acum cu suficient curaj: R. Moldova este nefuncţională „by default”, ea nu poate să reprezinte un model de stat funcţional. Perioada sovietică, respectiv perioada apartenenţei la România Mare au fost perioade faste ale teritoriului dintre Prut şi Nistru datorită apartenenţei la o piaţă mare, devoratoare de resurse şi produse agricole, în care dezechilibrele se finanţau de la bugetele centrale.
Pusă în faţa provocării de a funcţiona „stand alone”, R. Moldova a eşuat nu (doar) din cauza politicienilor, ci din cauza structurii interne: corupţia şi decăderea inimaginabilă a politicienilor este o consecinţă agravantă, nu o cauză a prăbuşirii statului R. Moldova. Criza economică internaţională rostogolită începând cu 2007 şi mai apoi criza financiară profundă din Federaţia Rusă şi din spaţiul virtualei Uniuni Economice Euroasiatice nu au făcut decât să scoată în evidenţă slăbiciunile structurale ale statului dintre Prut şi Nistru, „proiectat” să existe ca „stat asistat” şi incapabil să se autosusţină.
În aceste condiţii este evident că pentru a asigura supravieţuirea propriilor locuitori, R. Moldova este „condamnată” să facă parte dintr-o comunitate economică extinsă care, însă, nu poate fi nici Uniunea Europeană (neinteresată de extindere şi plictisită de un Est problematic şi enigmatic) şi nici Federaţia Rusă (obosită să tot integreze şi să susţină regimuri marionetă de genul celui de la Tiraspol - Federaţia Rusă se luptă astăzi cu generalul „piaţă (a carburanţilor)” şi nu poate obţine nici măcar un armistiţiu. Mai mult, R. Moldova ar trebui să îşi tempereze şi aspiraţiile cosmopolite şi să se încadreze cuminte în singurul cadru disponibil: integrarea economică treptată cu singura piaţă de dimensiune medie dispusă să accepte integrarea pieţei Republicii Moldova şi gata să plătească preţul transformării acesteia: România. Fondul Moldova - moment optim, resurse optime plus determinarea unei noi generaţii
Fără a fi un mare jucător la nivel global, România este totuşi a 45-a economie a lumii, este singura care are resurse de răbdare şi entuziasm în „problema moldovenească”, este singura condamnată să aibă oricând un plan pentru teritoriul şi populaţia dintre Prut şi Nistru.
România este practic pusă în situaţia de a scoate o mică parte din cel 80 miliarde Euro (pe care doarme într-o linişte improprie într-o lume atât de dinamică) şi să o pună la lucru în vederea adaptării republicii Moldova la spaţiul economic românesc şi în vederea integrării reale în economia europeană. România şi firmele româneşti trebuie să înceapă să investească în sectorul de utilităţi din Republica Moldova şi să achiziţioneze pachetele de control în companiile de apă, de distribuţie de electricitate, de poştă şi de transport de gaze pe noua conductă.
Dar aceste investiţii cu greu pot fi finanţate de către bănci, inclusiv Eximbank, datorită imposibilităţii de a măsura riscurile inerente unei pieţe precum cea dintre Prut şi Nistru. Un fond specializat (Fondul Moldova) nu poate decât să inducă un caracter profesionist acestui tip de investiţii şi să asigure garanţia guvernanţei corporatiste. Companiile mari de utilităţi din România au dat suficiente semnale că aşteaptă ca statul român să le stea alături şi să le stimuleze apetitul de creştere regională.
Vorbind despre cifre Republica Moldova are nevoie de investiţii cam de 1 miliard USD pe an pentru a putea începe să reducă din decalajele faţă de România şi pentru a îşi echilibra balanţa de plăţi; această sumă nu este disponibilă însă pentru acest spaţiu şi dezechilibrele se vor accentua; singura forţă care poate să atenueze aceste greutăţi este România de unde poate să vină cel puţin parţial banii din aceste investiţii.
Este, pe de altă parte greu de presupus că teritoriul dintre Prut şi Nistru poate să absoarbă sume mai mari de câteva sute de milioane USD anual în actuala conjunctură de piaţă. De aceea singurele investiţii posibil de făcut imediat sunt achiziţii în zona de utilităţi şi realizarea unei companii care să poată desfăşura investiţia gazoductului Ungheni-Chişinău, ceea ce necesită în total probabil 250-300 milioane USD pentru anul 2016; este ceea ce Guvernul României vrea oricum să ofere Republicii Moldova. Investind în Fondul Moldova şi nu oferind bani printr-un împrumut, România va scăpa de povara unor condiţionalităţi greu de urmărit (chiar şi de formulat) care vor fi oricum ignorate de politicienii de la Chişinău.
Un alt proiect concret şi realizabil este capitala republicii. Chişinăul este un oraş mare (800 000 locuitori), ignorat total de marile companii globale, neconectat la proiectele europene de transformare a spaţiilor urbane. Fondul Moldova îi poate asigura finanţarea şi vizibilitatea pentru a intra în radarul campaniilor europene de modernizare a aglomerărilor urbane, în vederea conectării la tendinţele globale de modernizare.
Astfel, Chişinăul poate să devină nucleul unui spaţiu economic românesc şi european de la care poate radia în toată Republica Moldova un nou entuziasm al investiţiilor şi dezvoltării. Nu în ultimul rând, finanţarea deficitului bugetar al unui stat altminteri nefinanţabil după regulile internaţionale clasice poate aduce randamente bune pentru acţionarii Fondului Moldova şi poate asigura reluarea trendului de conectare a teritoriului dintre Prut şi Nistru la mersul european al istoriei; această finanţare poate permite reluarea unor proiecte de modernizare a infrastructurii şi instituţiilor care să fie executate de către companii româneşti şi care să permită transformarea R. Moldova într-un spaţiu atractiv pentru investiţii şi dezvoltare.
Asupra momentului în care Fondul Moldova va trebui definit, lansat şi susţinut, este oportun să ne aplecăm cu mai multă rigoare. Este aproape un moment astral chiar anul acesta, dat de o particulară suprapunere a unor factori esenţiali: izolarea financiară şi investiţională a R. Moldova, incapacitatea cronicizată a acestui stat de a identifica soluţii proprii de redresare, indiferenţa ostilă a partenerilor de dezvoltare, oboseala UE, incapacitatea Federaţiei Ruse de a concepe o viziune asupra lumii globale şi de a gestiona problematici multiple în acelaşi timp, întărirea poziţiei României în concertul european şi global, apariţia unei noi generaţii antreprenoriale şi culturale la Bucureşti, creşterea apetenţei de poziţionare regională a României, creşterea gradului de sofisticare a investitorilor români şi creşterea peste aşteptări a resurselor băneşti disponibile investitorilor instituţionali şi de retail din România.
Analiză semnată de Dan Dungaciu, director al Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române şi Petrişor Peiu, coordonator Departamentul de Analize Economice al Fundaţiei Universitare a Mării Negre.
17 generali și amirali selectați recent și un membru civil al Serviciului Executiv Superior al Departamentului Apărării al SUA sunt în vizită la Chișinău în perioada 12-16 februarie ca parte a unei vizite regionale, anunță Serviciul de presă al Ambasadei SUA la Chișinău.
Acest grup face parte din cursul de studii executiv Capstone care studiază securitatea națională și politica externă. Potrivit comunicatului de presă, în Republica Moldova aceștia se vor întâlni cu oficiali din Guvern, cu membri ai societății civile și vor vizita monumente culturale. Turul regional mai include vizite în Ucraina, Estonia, Germania și Belgia. LINK Capstone Military Leadership Program LINK P.S. Interesant ...,,care studiază securitatea națională și politica externă,,...în zona asta este ca-n laborator ...al lor bineînțeles
Conflictul transnistrean în 24 de ani: greșeli și perspective
2 martie 1992 este o dată care a marcat pentru totdeauna istoria Republicii Moldova, fixând începutul unui conflict de peste douăzeci de ani.
Despre evenimentele de atunci, dar și despre folosirea pentru prima dată a tacticii războiului hibrid, a vorbit în exclusivitate pentru DW, generalul Ion Costaș, fost ministru al Afacerilor Interne a Republicii Moldova (1990-1992), dar și ministru al apărării (1992), care a participat la operațiunile militare din timpul conflictului.
DW: Dle Costaș, care au fost premisele și geneza conflictului din regiunea transnistreană a Republicii Moldova?
Ion Costaș: Mulți astăzi să tem să spună ca acesta nu a fost un conflict ci război, conform tuturor regulilor științei militare. A fost războiul unui stat care deținea monopolul de arme și muniții contra unei societăți care era divizată, fără armată regulată și nici armament cu care să opună rezistență contra imperiului sovietic. Cum putem să vorbim despre un conflict când în confruntări au fost implicate artilerie grea, rachete, aruncătoare de mine, tancuri și alte mașini blindate? E absurd.
Un al doilea argument că atunci a fost război și nu conflict este faptul că în operațiunile militare din Transnistria a fost implicată Armata a 14-ea sovietică. Dacă e să fac o comparație cu situația actuală din Donbas, atunci acolo e mai mult un război camuflat, unde armata rusă nu este implicată direct în confruntări, pe când la noi armata regulată a participat direct la operațiunile militare. Faptul acesta, de agresiune rusă împotriva statului nou creat Republica Moldova, a fost confirmat și de structurile europene de justiție.
Fiind ministrul de interne până în 1992 eu foarte bine cunosc cum au evoluat evenimentele de atunci. În anii 1988-89 eu am fost în Parlament, unde am votat pentru grafia latină. Acesta a fost un gest neplăcut pentru Moscova și atunci ei au activat uneltele pe care le aveau în Transnistria, prin structurile militarea subordonate regimului. În fruntea lor se afla Igor Smirnov, care a pornit revolta împotriva Chișinăului prin organizarea unui referendum la care au participat aproximativ 200 de mii de oameni și care doreau crearea unei republici nistrene în componența R. Moldova.
DW: Când de fapt a început acest război, deoarece mulți consideră că el a început doar în 1992?
IC: Eu sunt de părerea că războiul nu a început la data de 2 martie 1992, ci mult mai înainte. Acesta a început în 1990, prin declanșarea unui război latent, numit actualmente hibrid. Mai întâi a fost pregătită populația. Faptul că R. Moldova a dorit să aleagă un nou alfabet și o nouă denumire a limbii a fost un semnal din care ei au înțeles că noi vrem să ne unim cu România. Acesta era un pericol pentru ei și atunci au efectuat primele tentative de destabilizare a situației. În octombrie 1990, după ce noi ne-am proclamat independența, la Dubăsari s-au început mișcările militare și revoltele. Pe podul din acea localitate s-au înregistrat primele jertfe umane - milițienii. Paralel, s-a început și separatismul în Găgăuzia, iar noi trebuia să acționăm pe două planuri. Dar, problema cea mai mare era că nu aveam nici forță și nici oameni. Parlamentarii de atunci erau foști lideri de colhozuri și considerau că trebuie să se implice doar Ministerul de Interne. Ei nu doreau să plece pe teren și să discute cu societatea, să le explice oamenilor ce se întâmplă. Astfel, oamenii din aceste regiuni separatiste au fost ușor convinși că R. Moldova este un dușman pentru ei.
O sursă de înarmare a separatiștilor și cazacilor din regiune era Armata a 14-ea, care le oferea armament și ei puteau să opună o rezistență masivă trupelor de miliție moldovenească care nu aveau pregătirea respectivă și nici armament. Aceste forțe se înarmau de la depozitele de la Varnița sau Cobasna. Au fost ciocniri în urma cărora au murit oameni. După aceasta au urmat alte încercări în orașele Grigoriopol sau Vulcănești. Aceasta deja era o parte a războiului.
Mai apoi, din regiunea Odesa, la Tiraspol au venit o mulțime de gardiști din Uniunea Cazacilor Mării Negre care erau instruiți de ofițerii armatei a 14-ea. Conform datelor noastre atunci din orașul ucrainean Limansk au venit peste 100 de autobuze. O parte din ei au fost orientate spre Comrat, unde noi aveam poziții mai slabe. La acel moment, comandatul diviziei de la Bolgrad, generalul Vostreakov, a trimis în sudul Moldovei trei batalioane cu mașini blindate. Ele staționau pe teritoriul Găgăuziei și erau pregătite ca în caz că voluntarii noștri vor înainta, ei trebuiau să înăbușe aceste revolte.
Provocările au fost permanente, până ce la 2 martie 1992, confruntările trebuiau să ia o nouă amploare, în care oficial deja s-au implicat forțele militare ale Federației Ruse. Țin să menționez că până atunci ei acționau doar din umbră. Acesta este considerat apogeul războiului. Tot atunci, văzând că sunt multe vărsări de sânge am decis să formăm armata națională, folosind munițiile din dotarea Ministerului de Interne pentru că odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, Armata a 14-ea a evacuat tot armamentul consistent în partea stângă a Nistrului.
DW: Republica Moldova a pierdut acest război? În fața cui? Care a fost rolul Federației Ruse?
IC: Cu părere de rău, țin să constat că noi am pierdut acest război. Noi nici nu puteam câștiga. Cu cine și cu ce să obținem o victorie? Cu bețele de floarea soarelui împotriva unei armate de specialiști, bine pregătiți tactic și care erau dotați cu muniții? Despre ce putem vorbi acum?
Noi am încercat să opunem rezistență pentru ca să ne apăram integritatea și onoare acestei fâșii de pământ românesc Republica Moldova. Noi am răspuns unei provocări. A fost ocupat un post de miliție de la Bender, iar acesta a fost un focar la care Mircea Snegur, primul președinte al țării, având cunoștințe aproximative militare, a răspuns acesteia. El a fost consultat de „sfetnicii” lui, care erau departe de a fi patrioți, erau foști securiști ai KGB-ului. Noi eram foarte nepregătiți pentru acel război, dar am răspuns provocării. Fără a avea armată și doar cu voluntari.
Pe de altă parte, noi am avut atunci o clasă politică slabă, care nu dorea un conflict și ceda repede. În cadrul unei operațiuni secrete desfășurate la Kiev eu l-am prins și l-am adus la Chișinău pe liderul și viitorul președinte al Transnistriei, Igor Smirnov. L-am încuiat în subsol pentru că era un bandit, care a creat un alt stat pe teritoriul unui stat. Din cauza fricii politicienilor de atunci și a presiunii de la Moscova, el a fost eliberat.
Astfel, finalul a fost trist pentru noi. După mai mulți ani m-am întâlnit cu prietenul meu, generalul Wesley Clark, care mi-a zis de fapt adevărul despre cum s-a sfârșit războiul. Astfel, NATO și mai mulți conducători din Europa l-au rugat pe fostul președinte al Federației Ruse, Boris Elțin, să înceteze războiul. Deoarece, dacă se începea un noi război în Balcani, atunci acesta putea deveni o nouă catastrofă. Elțin l-a chemat pe Snegur și pe liderul de la Tiraspol, Igor Smirnov, și i-a așezat la masa de negocieri.
DW: De ani de zile se încearcă soluționarea acestui conflict. Au fost implicate și organizațiile internaționale. De ce totuși nu se reușește să se ajungă la consens?
IC: Nu se dorește și nu se va dori ca acest conflict să fie rezolvat. Istoria e mult mai complicată. Astfel, atunci când s-au pus bazele creării Uniunii Sovietice, au fost găsite locurile vulnerabile ale celor 15 foste republici. Atunci s-a stabilit că Transnistria poate fi locul nostru vulnerabil. Această regiune nu ne-a aparținut niciodată nouă și a fost creată intenționat de Stalin. Al doilea focar a fost, după cum știți, Găgăuzia - o regiune populată de mai multe etnii. Mai apoi, în Parlamentul de la Moscova, în timpul lui Gorbaciov, erau mai mulți politicieni care au dorit să țină în componența Uniunii Sovietice nou proclamata Republică Moldova. Unul dintre aceștia a fost Anatolii Lukianov, fostul președinte al Sovietului Suprem de la Kremlin, care este considerat părintele separatismului din regiunea noastră.
Astfel, Rusia era pregătită ca, în cazul în care Moldova va dori să fie independentă, să creeze rapid o nouă republică în Transnistria. Acesta era un element de contrabalansare, care avea scopul împiedicării unirii Republicii Moldova cu România.
DW: Ați scris o carte în care aduceți argumente precum că tactica războiului hibrid a fost pentru prima dată folosită în Transnistria. Ce presupune acesta?
IC: Lucrarea este publicată în trei limbi - română, rusă și engleză. Astfel, am avut o întâlnire în 2014 cu mai mulți oficiali NATO care au fost interesați de lucrarea mea, deoarece ceea ce s-a întâmplat în regiunile de Est ale Ucrainei este tras la indigo cu ceea ce s-a întâmplat în R. Moldova la începutul anilor 90. Ei au practicat pentru prima dată această schemă la noi, iar mai apoi au aplicat-o cu succes și în alte regiuni, cum ar fi, de exemplu, în Abhazia, Georgia.
Războiul hibrid s-a pregătit minuțios pe timpul lui Ianukovici timp de 6-7 ani în Crimeea. Omuleții verzi au lucrat pe un teren foarte propice, deoarece populația de acolo era majoritară pro-rusă. Ucraina se confrunta cu probleme economice și rușii i-au convins că e mai bine să se unească cu Moscova. Și, iată că, peste noapte, introducând forțe suplimentare, au cucerit regiunea foarte ușor.
Concluzia mea este că un război hibrid poate avea succes doar atunci când societatea este pregătită pentru aceasta. Atunci când populația este manipulată, nu se opune invaziei armatei imperiale.
DW: Totuși acum este pace. Cu toate că mulți afirmă că este fragilă datorită faptului că este asigurată de misiunea de pacificare reprezentată de militarii Federației Ruse. De ce s-a ajuns la acest format?
IC: Noi ne temem să zicem că aceasta este o armată de ocupație și că o bucată din țara noastră se află sub această ocupație. Atunci când a fost semnat armistițiul de încetare a focului, a fost semnat un contract care stipula rămânerea Armatei a 14-ea pe teritoriul Transnistriei. Era un non-sens deoarece nicio fostă republică din cele 15 nu a acceptat staționarea pe teritoriul său a munițiilor și a armatei imperiului rus. Au fost niște prostii și greșeli strategice care au dus la faptul că această armată se află și până în zilele noastre pe teritoriul nostru suveran și independent.
Aceasta nu este o misiune de menținere a păcii, este o armată regulată, bine dotată militar, care susține separatismul din acea regiune. S-a ajuns la faptul că ei antrenează armata transnistreană care este, actualmente, mai mare decât armata R. Moldova. Astfel, chiar și astăzi noi suntem numeric, logistic, mai slabi decât armata de după Nistru. La aceasta se mai adaugă și depozitul de muniții din Cobasna, unde sunt păstrate peste 20 de mii de tone de armament. Ele sunt învechite, dar pot fi folosite oricând.
Eu cred că misiunea de menținere a păcii nu trebuie să fie una militară. Ea trebuie să fie una civilă, la fel ca în alte regiuni ale lumii. Trebuie schimbat formatul, deoarece acești militari ruși controlează punctele de trecere a așa-zisei frontierei, iar cu doi ani în urmă au împușcat un tânăr moldovean.
DW: Cum vedeți Dvs soluționarea acestui conflict?
IC: Cu părere de rău, noi suntem fără susținere în cadrul negocierilor. Pe timpuri, România era parte a procesului de soluționare a conflictului în formatul 5+2, dar rușii au scos-o, prin diferite mijloace, din procesul de negocieri.
Totuși, sunt mai multe căi de rezolvare a crizei. O variantă ar fi schimbarea acestui teritoriu, la care pretindea Ucraina de mult timp în schimbul regiunilor istorice - sudul Basarabiei sau nordul Bucovinei. Dar, luând în considerație ceea ce se întâmplă în Ucraina ar fi greu de închipuit.
A doua versiune ar fi acordul rușilor de a nu mai finanța regiunea Transnistreană. Astfel, cei de la Tiraspol ar putea înțelege că unica soluție de viitor este reintegrarea țării și să termine cu separatismul. Iar noi să acordăm niște drepturi suplimentare acestei regiuni.
A treia versiune pe care o văd eu viabilă la momentul dat este integrarea noastră în Uniunea Europeană și apropierea de România, atât economic, cât și social și politic. Unica țară care pe noi poate să ne salveze și să ne primească cu toate păcatele pe care le avem este țara vecină.
Din punctul meu de vedere cred că este un articol echilibrat....
Să nu ne îmbătăm cu apa rece spune un proverb și bine zice.... Moldova nu se va uni cu România, chiar dacă mâine s-ar consfinți un pact sau act în acest sens! Sunt două mari blocaje de netrecut momentan...unul al UE, celălat al Rusiei! Dacă va fi vreo unire, aceasta se va înfaptui numai după ce Moldova aderă asemeni Romaniei la UE, sau dacă în viitorii 15-20 de ani, granițele vor fi redesenate de o conflagrație militară orchestrată de marii licurici.... Moldovei îi trebuie cel puțin 10 ani, daca nu chiar 20, ca să poată îndeplini criteriile de aderare. Noi am fost avantajați de poziția geostrategică și de relesuesele naturale..... Moldova nu are nimic din aceate două criterii, prin urmare UE, nu are nici un interes....
Nu vreu să se înțeleagă din punctul meu de vedere că este frică , umilință și lașitate dar trebuie să fim deștepți....
Eu pe cei care susțin această unire numai atât i-aș întreba : După această unire ipoteică România ar avea cea mai mare minoritate de ruși din Europa de aproape 2 milioane ...Dacă România dă senzația că are probleme cu populația maghiară de 1,2 milioane de oameni din țară , populație născută , crescută și educată aici unde locuiesc de când s-au născut cum se vor descurca cu acesti 2 milioane de ruși plini de aroganța cuceritorului din '40 și având Rusia în spate ? Cum va arata atunci politica românească când rușii vor pătrunde în urma alegerilor cam 8 sau 9 % și vor bate cu pumnul în masă în Parlamentul României sustinând ideile Rusiei și știindu-se aparați de Mama Rusia ? Ha!
Ușor cu unirea pe scări. S-ar putea să ne tragă Putin toate clapele! OPINIE
Ideea unirii cu Republica Moldova până în 2018, când România aniversează 100 de ani de la 1918 sună foarte bine, dar ar putea ascunde o capcană mortală întinsă de la Moscova. Înainte să vă umpleți de furie pentru imaginile cu jandarmi care iau pe sus tinerii unioniști, luați act și de lucrurile de mai jos.
Mitingul tinerilor unioniști care au protestat sâmbătă în București și au ocupat aparent ilegal Piața Universităii stârnește foarte multă emoție, după ce câțiva dintre ei au fost luați pe sus de Jandarmerie.
Pentru cei care cunoaștem legislația privind ordinea publică și organizarea manifestațiilor autorizate nu a fost o surpriză reacția Jandarmeriei.
Legea prevede că manifestațiile sunt autoizate pe un traseu bine determinat și delimitat. Încălcarea traseului presupune automat intervenția Jandarmeriei.
Cum intervin jandarmii, ce forță aplică și ce măsuri iau este alta discuție și aici comiterea unui abuz trebuie stabilită numai printr-o anchetă penală, dacă victimele depun plângeri.
Este foarte adevărat că Jandarmeria nu a aplicat în trecut strict legea când a fost vorba de manifestații spontane, cum a fost protestul Colectiv și nici când a fost vorba de manifestatii organizate și asumate cum a fost protestul ilegal de după condamnarea la 10 ani de pușcărie a infractorului Dan Voiculescu.
Este un fapt că Jandarmeria nu a constatat în niciun fel comitera infracțiunii de blocare fără drept a circulației de către salariații securistului Felix care au protestat la Cotroceni împotriva unei sentințe a Justiției.
La fel de interesant este faptul că incidentul a devenit imediat subiectul principal pentru televiziunile pe care le controlează inculpatul Sebastian Ghiță. Deputatul Ghiță, care controlează PRU, partidul naționalist suspectat de legături cu Moscova, s-a zbătut la greu să transforme emoția incidentului cu Jandarmeria în furie publică. Nu cred că e o coincidență implicarea lui Ghiță în încercarea de aprindere a opiniei publice pe această temă. Exact ca în cazul atacurilor împotriva Justiției, Ghiță a apărut pe la TV perfect sincronizat cu Traian Băsescu.
Ghiță ar putea să fie un mic pion veninos pe o tablă de șah foarte mare unde strategia e făcută direct de la Moscova, de despotul Putin care visează la refacerea URSS.
Înainte să ne emoționăm prea mult pe subiectul unirii cu Republica Moldova trebuie să ne analizăm la rece două aspecte importante. Primul ține de starea internațională de drept în care ne aflăm.
Actualele granițe sunt rezultatul modului cum s-a finalizat Al Doilea Război Mondial. România a pierdut Basarabia, dar a păstrat Transilvania după acest conflict. România a intrat în Uniunea Europeană, acesta fiind al doilea context ”de iure” de care trebuie să ținem cont.
Al doilea aspect la care trebuie să ne gândim înainte să ne entuziasmeze protestele care cer unirea cât mai repede ține de tot ceea ce a făcut Vladimir Putin în ultimii ani și mai ales de înțelegerea faptului că dezmembrarea Ucrainei nu este o operațiune de sine stătătoare.
Este parte dintr-un plan mai mare care devine tot mai vizibil.
Înainte să vă grăbiți să luați haina pe dumneavoastră, pentru a alerga alături de tinerii care au ocupat Piața Universității pentru a striga ”Unire!”, citiți cu atenție interviul acordat de Vladimir Putin în 4 septembrie 2016 pentru Bloomberg și gândiți-vă că anularea granițelor bătute în cuie după ultima conflagrație mondială înseamnă deopotrivă și validarea revendicărilor extremiștilor maghiari care visează la refacerea Ungariei Mari.
Vladimir Putin a făcut o referire explicită la România și Ungaria care îi devoalează planul prin care ar putea ucrainiza zona noastră.
„Dacă cineva este dispus să reconsidere rezultatele celui de-Al Doilea Razboi Mondial, atunci haideți să discutăm acest lucru. Dar în acest caz va trebui să luam în discuție nu numai Kaliningrad, dar și teritoriile din est ale Germaniei, orașul Liov, care a fost parte a Poloniei, s.a.m.d. Sunt de asemenea pe lista Ungaria și România. Dacă cineva vrea să deschidă această Cutie a Pandorei și să se ocupe de ea, foarte bine, să facă acest lucru atunci”, a declarat Putin.
Puteam să fim relaxați, chiar și după această declarație, dacă Putin nu ar fi făcut tot ce a făcut în ultimii 20 de ani în Europa în special și în Ungaria și România, în particular.
Nu mai este un secret faptul că Moscova finanțează extremismul maghiar.
Legăturile partidelor ca Jobbik cu Rusia sunt o certitudine. În Ungaria s-a derulat chiar și o anchetă privind finanțarea extremiștior maghiari de la Moscova. Vona Gabor, extremistrul neo-nazist care s-a tot chinuit să aprindă un conflict etnic în Harghita și Covasna, este unul dintre pionii lui Putin în Ungaria și România.
În același timp, sunt suspectați de legături cu Moscova reprezentanții PRU, partid extremist naționalist românesc care vrea să ocupe locul lăsat liber după decesul politic al Partidului România Mare. În toată Europa sunt notorii legăturile partidelor extremiste și naționaliste radicale cu Moscova. Încă din perioada stalinistă strategiile dezbinărilor prin conflicte etnice au fost construite.
Așadar ar trebui să fim conștienți de faptul că Putin are capacitatea să determie în egală măsură agitație pe tema unirii României cu Republica Moldova cât și pe tema revizuirii situației teritoriilor pe care le revendică extremiștii radicali maghiari. O agravare a lucrurilor poate produce consecințe extrem de grave în România.
Pe acest plan perspectiva corectă este aceea europeană.
România poate să se unească cu Republica Moldova, dar numai într-o Uniune Europeană extinsă. Poziția responsabilă este susținerea integrării Republicii Moldova și în nciun caz provocarea unui context care să devină fertil pentru ucrainizarea României. Anularea granițelor trasate la finalul ultimului război mondial este o sabie cu două tăișuri și calea pe care cu siguranță mizează Putin, așa cum s-a exprimat clar, pentru a destabiliza Europa de Est.
În privința problemei punctuale de ordine publică, lucrurile sunt mult mai simple.
Orice miting autorizat are un traseu și un program bine stabilite. Încălcarea lor înseamnă încălcarea legii și apariția unor consecințe. Desigur, asta nu poate justifica abuzuri din partea Jandrameriei. Însă trebuie să înțelegem că niciunde în lume ordinea publică în astfel de situații nu se impune cu flori și rugăminți fierbinți. Oriunde în lume încălcarea traseului stabilit și a condițiilor de derulare a unui miting generează reacții de acest fel ale forțelor de ordine.
Dacă s-au depus pângeri, rămâne ca în cadru legal să se stabilească cine și cum a greșit. Principiul aplicabil este respectarea legii.
Jurnalistul Marius Ghilezan vede câteva coincidenţe între demonstraţia din Piaţa Universităţii 1990 şi marşul unionist de sâmbătă, 22 octombrie 2016, şi scoate în evidenţă câteva aspecte din contextul internaţional, legate de recentul eveniment iar eu îi dau dreptate și mai are legătură și cu alegerile prezidențiale care vor avea loc duminică în Republica Moldova Am mai observat că brusc în România au apărut mai multe partide naționaliste şi anti-europene cu mesaj de manipulare fiind hrănite la greu de cele mai controversate personaje politice ale momentului, cu teme legate de migraţie, lupta împotriva capitalului străin sau legalizarea căsătoriilor pentru persoane de acelaşi sex - nu dau nume aici, fiecare este liber să selecteze
Cui îi folosește diversiunea liderului unionist? | OPINIE
Prea multe coincidenţe duc la acelaşi verdict. În iunie 1990, Marian Munteanu este bătut de mineri. În octombrie 2016, liderul „unionist“, George Simion, e ridicat de mascaţi şi urcat în dubă. Documente recente ale CNSAS demonstrează că liderul Pieţei Universităţii a colaborat cu Securitatea, fiind plătit cu jumătate de leafă de profesor pentru turnătoriile sale. La marşul de sâmbătă din Bucureşti pentru unire totul pare paşnic. Odată ajunşi în Piaţa Victoriei, demonstranţii sunt îndemnaţi de însuşi liderul Asociaţiei „Acţiunea 2012“, George Simion, să parcurgă drumul înapoi spre Universitate pe Calea Victoriei, o rută netrecută în protocolul cu Primăria Capitalei. Astfel, jandarmii îl ridică pe organizator şi îl duce la secţia de poliţie. Nu e pentru prima oară când junele unionist provoacă organele de ordine. A mai făcut-o şi la Chişinău. În ce scop?
În vara anului 1990 o sursă îmi spune că închiderea Pieţei Universităţii de către liderul de atunci, Marian Munteanu, e pusă la cale de către serviciile secrete pentru a compromite partidele democratice înainte de alegerile din Duminica Orbului - 20 mai 1990. Îi cer probe. Îmi oferă un ziar occidental în care se prezintă mărturii ale infiltrării securiştilor chinezi printre liderii mişcării Tiananmen din 1989. Mişcarea studenţilor chinezi e reprimată. După un an, şi cea din Piaţa Universităţii. La zece ani de la evenimentele din 13-15 iunie din Bucureşti, „bătutul de mineri“ - Marian Munteanu - face un partid cu Virgil Măgureanu, directorul SRI din perioada anilor 1990. Ulterior, trece în adormire, pentru a i se reaprinde lumina luptei politice. Locuieşte la poala munţilor, de unde „îi înfloreşte“ o profitabilă companie de resurse umane. Cui foloseşte azi Alianţa Naţională?
Într-un octombrie sumbru al istoriei, V.I. Lenin inventează „revoluţionarul de profesie“. În anul 1968, mişcările studenţeşti din Franţa sunt finanţate de Moscova. La fel ca mişcările ecologiste din Germania.
Mâna serviciilor secrete se vede de multe ori până în Alaska.
Sunt unul dintre primii ziarişti români care au relatat încă de la începuturile anilor ’90 din Transnistria războiul dintre regimul autoproclamat de la Tiraspol şi autorităţile legitime de la Chişinău. Pe unioniştii de azi nu i-am cunoscut atunci, doar le-am urmărit acţiunile. În studenţie, George Simion activează în „Miliţia Spirituală“. Nu-şi găseşte sau nu-şi caută job. Devine unionist din vocaţie. De profesie revoluţionar. Dar cine îi plăteşte facturile?
Ion Iliescu ratează unirea în anii ’90, când Mircea Snegur e pregătit. Mai apoi şi Traian Băsescu.
Azi, România este membră cu drepturi depline a NATO. Marele analist militar şi strateg al administraţiei americane Zbigniew Brzezinski, polonez de origine, vorbeşte încă din mileniul trecut despre nevoia unui coridor de securitate al ţărilor din Alianţa Nord-Atlantică pornit din țările baltice, până în Marea Neagră, prin crearea unor zone-tampon.
În actuala conjunctură militară şi geopolitică, NATO nu-şi permite o vecinătate directă cu zonele ocupate de Armata a paisprezecea a Rusiei. Basarabia, ne place sau nu ne place, cu sistemul ei politic corupt şi cu o armată decimată, nu poate fi decât o cizmă încătuşată pentru România. Şi vă spune asta un unionist care preia Decalogul lui Corneliu Coposu.
Republica Moldova trebuie deparazitată de spionii sovietici şi apoi restructurată din temelii. Altfel nu poate fi vorba de unire. Decât o problemă în plus, mai bine o stare de tensiune în minus.
Multe voci calificate din domeniul militar spun că unirea ar fi în interesul Rusiei. Dacă ar fi să ne luăm după scenariile puse în discuţie, în schimbul recunoaşterii unirii, Kremlinul ne-ar cere să revendicăm ţinuturile româneşti din Bucovina de Nord, ceea ce contravine intereselor NATO de stabilitate a Ucrainei şi ar da un pretext militarilor ruşi să intervină.
Situaţia geostrategică a României nu-i permite momentan unirea cu Basarabia. Ştiu că e trist la aproape o sută de ani de la marele eveniment de la Alba Iulia. Maxima prudenţă duce la un minim risc de securitate. Cu o armată subfinanţată, cu o administraţie fără viziune strategic-militară, îmi pare rău să o spun, dar trebuie să rămânem la mâna mai-marilor Alianţei Nord-Atlantice.
Pe cine reprezintă George Simion? E vreun Che Guevara?
Să nu ne trezim că în scurt timp ne trânteşte, asemenea omologului pieţar, un partid al alianţelor de frăţietate. O anumită experienţă mă face să am reţineri faţă de odihniţii neamului. Nici Marian Munteanu, nici George Simion nu se pot recomanda cu o altă profesie decât de mitingist. Mitingismul de tip nou – bătutul cu PET-ul în asfalt – îl aduce mai mereu în luptă pe Mihai Bumbeş, alt fondator al „Miliţiei Spirituale“, de profesie protestatar, nu protestant. Recomand stări de prudenţă în aruncarea în mările învolburate de alţi organizatori de ceremonii, cu stipendii ascunse. Obişnuiesc să urmăresc mai nou mişcările de stradă de pe terasa de la Pescarul. De acolo văd mai bine cum arată la chip livoluţia, că nu despre revoluţie poate fi vorba.
Şi eu vreau unirea, dar nu orchestrată de circari şi de zevzecii serviciilor secrete unite cu Moscova, în duh şi spirit.
Există două variante în cazul lui George Simion, spun anumite surse din instituţiile specializate. Fie junele unionist face jocul Moscovei, fie al unui serviciu secret românesc. Tertium non datur.
E un obicei prin zona: orice teritoriu se castiga fie cu bani (cazul reunificarii Germaniei la sfarsitul mileniului trecut ), fie in prag de tavaleala intre luptatorii de categorie grea (anexarea Ardealului de Ungaria in prag de ww2), fie imediat dupa o trozneala serioasa (acelasi Ardeal, in 1944, dar dincoace, de data asta). Daca Romania se uneste cu Moldova fara sa se traga nici o salva de tun (din aia pe bune, nu ca la Mormantul Eroului Necunoscut), din doua, una: ori va trebui sa ne ascutim baionetele, ori sa ne usuram de maruntisul de prin conturi...
Forums
), fie in prag de tavaleala intre luptatorii de categorie grea (anexarea Ardealului de Ungaria in prag de ww2), fie imediat dupa o trozneala serioasa (acelasi Ardeal, in 1944, dar dincoace, de data asta). Daca Romania se uneste cu Moldova fara sa se traga nici o salva de tun (din aia pe bune, nu ca la Mormantul Eroului Necunoscut), din doua, una: ori va trebui sa ne ascutim baionetele, ori sa ne usuram de maruntisul de prin conturi... 
