A inflorit rododendronul in munte... e un spectacol care nu poate fi cuprins in cuvinte... Cu toate ca am avut aparatul de fotografiat la mine nu am facut nici o fotografie... mi se parea ca as fi profanat sfintenia unui astfel de moment si de loc... Sunt lucruri despre care nu se poate vorbi... trebuie sa le simti...cu toata fiinta, cu tot sufletul... si atat!
[quote] A inflorit rododendronul in munte... e un spectacol care nu poate fi cuprins in cuvinte... Cu toate ca am avut aparatul de fotografiat la mine nu am facut nici o fotografie... mi se parea ca as fi profanat sfintenia unui astfel de moment si de loc... Sunt lucruri despre care nu se poate vorbi... trebuie sa le simti...cu toata fiinta, cu tot sufletul... si atat! Ia, uite-l,mai! manca-l-ar mama de sensibil!nu vrei sa fim colegi de ,,cenaclu"? poate iese un roman-fluviu:,,Pribegie prin sufletul unui pompier"...mai nu-stiu-cand, povesteai cum te lupti cu flacarile, cu inaltimile, cu adancurile,cu...sefii neintelegatori si acum?! Suflet mare?! ia-i , domne, si pe aia de te supara si du-i pe unde colinzi mataluta, poate inteleg si ei ce inseamna sa traiesti, sa-ti curga viata prin vene, sa se stie pe unde ai trecut nu sa se banuiasca faptul ca e posibil sa fi trecut...si, daca te supara si-atunci, lasa-i acolo! Sunt lucruri despre care nu se poate vorbi... trebuie sa le simti...cu toata fiinta, cu tot sufletul... si atat!
Mentenanţa limbii române: trecerea de la "să-ţi fac şi să-ţi dreg" la "implementare"! Andrei Plesu
Îmi plac cuvintele străine naturalizate. Mai dezmorţesc limba. În timp, unele rezistă, altele dispar.
A ieşit din uz cea mai mare parte a turcismelor şi grecismelor aclimatizate, de sus în jos, în Ţările Române. Franţuzismele din limbajul administrativ al secolul al XIX-lea au rezistat fiindcă era nevoie de ele, ca şi cuvintele nemţeşti din limbajul tehnic. Rusismele din anii '50 ai veacului trecut au avut viaţă scurtă. Nici nu se potriveau cu româna şi aveau şi conotaţii nasoale...După 1989, cine voia să pară pro-occidental începuse să anvizajeze şi să achieseze. Îl mai ţineţi minte pe Adrian Severin?
Au apărut apoi multinaţionalele, ai căror manageri nu ştiau româneşte, românul întors de la burse, fotbalistul de 2 bani si menajera hoata care vroia să-şi marcheze lingvistic întoarcerea din străinătate şi reclamele (advertaizingurile) vazute în engleză. Adjuncţii autohtoni ai şefilor de multinaţionale au început să vorbească o română pigmentată cu feed-back-uri şi locaţii. Secretarele nu-şi mai spun decât manager assistant. Cismarii sunt designeri.
Mă aşteptam să fie vorba de crize de aclimatizare şi de micile noastre snobisme de cetăţeni ai unei ţări mici, dar vioaie. Nici gând! S-a ajuns la un nou limbaj de lemn, neologistic, întrebuinţat pe la posturi de radio şi de televiziune, iar cuvinte româneşti cât se poate de utile sunt înlocuite prosteşte de persoane care stau prost şi cu vocabularul limbii române, şi cu gramatica ei. Tot soiul de absolvenţi şi absolvente de Spiru Haret, cărora li se adaugă politicieni inepţi şi comentatori care par să-şi fi luat doctoratul la un sprit, înainte de a lua notă de trecere la română în liceu se dau în bărcile neologismelor, cu dezinvoltura prostului fudul.
Potrivit lor, nu mai avem prilejuri, avem doar oportunităţi. Nu mai suntem hotărâţi să facem ceva, ci determinaţi. Nu mai realizăm, ci implementăm. Nu ne mai ducem într-un loc, ci într-o locaţie. Nu mai luăm în considerare, fiindcă anvizajăm. Nu mai consimţim, ci achiesăm. Serviciul de întreţinere a devenit mentenanţă. Ceva care ţi se pare obligatoriu e un must! Nu mai avem speranţe, deoarece am trecut la expectaţiuni. Nu ne mai concentrăm, pentru că ne focusăm. Şi nu mai aşteptăm un răspuns, ci un feed back. Nu mai avem frizeri si croitorese, avem hair stilisti si creatoare de fashion.
Cu alte cuvinte, deţinem o oportunitate pe care suntem determinaţi să o implementăm într-o locaţie pe care am anvizajat-o, achiesând la o mentenanţă care e un must şi asupra căreia ne focusăm in expectaţiunea unui feed-back pozitiv.
Altfel, când ies din rol, îi auzi cu câte un neaoş şi superior "Hai să-mi bag..." sau cu concluzia absolut academica: "Un căcat!".
Sa fim seriosi! trecerea timpului e mai frumoasa si mai usoara daca evoluam, daca ne bucuram de oportunitati, daca ne dorim mai mult...si nici nu prea ne-ntreaba cineva daca vrem asta pentru ca lucrurile vin de la sine din dorinta omului de cunoastere , de perfectionare, de impacare cu sine si cu limitele lui. Cine isi doreste sa utilizeze numai conceptele, sintagmele, exprimarile celor care au trait acum muuuulti ani?! pai, cum sa ramanem la nivel de toc daca s-a inventat stiloul ?! de ce sa incremenim in pozitia stand( sa nu zic stand-by) daca putem merge spre inainte?! Insasi structura umana a suferit modificari dictate de rapiditatea cu care evolueaza ...sa spunem ,,nu" provocarilor?!
CAT COSTA UN MIRACOL?!Nu credem in miracole, desi trecem in fiecare clipa pe langa ele, prefacandu-ne ca nu vedem, ca nu auzim, ca nu intelegem...
Pretul unui miracol
,,O fetiţă a intrat în camera ei şi a scos din ascunzătoarea din dulap un borcan. A turnat conţinutul borcanului pe podea şi a început să numere banii cu atenţie. A numărat mărunţişul de trei ori, până rezultatul a ieşit exact la fel. Nici o şansă să greşească.
A pus cu atenţie monedele în borcan apoi a aşezat capacul, a ieşit pe uşa din spate şi a mers 6 străzi până la farmacia cu semnul roşu, al şefului de trib indian, la intrare.
A aşteptat cu răbdare pentru ca farmacistul să fie atent la ea, dar acesta era prea ocupat în acel moment. Fetiţa şi-a mişcat picioarele pentru a face un zgomot. Nu s-a întâmplat nimic. A încercat să scoată un sunet pentru a atrage atenţia, însă nu s-a întâmplat nimic.
În final, a luat o monedă din borcanul ei şi a pus-o pe tejghea. Asta a funcţionat.
„Ce anume doreşti?” a întrebat farmacistul pe un ton iritat. „Vorbesc cu fratele meu pe care nu l-am văzut de ani”- a spus farmacistul fără să aştepte un răspuns la întrebare.
„De fapt doresc să vorbesc cu Dvs. despre fratele meu”- a răspuns fetiţa pe acelaşi ton ridicat. „Este foarte, foarte bolnav şi vreau să cumpăr un miracol.”
„Poftim?” – a întrebat farmacistul.
„Numele lui este Andrei şi ceva rău îi creşte în cap, iar tata spune că doar un miracol îl mai poate salva în acest moment. Aşadar, cât costă un miracol?
„Noi nu vindem miracole fetiţo! Îmi pare rău nu te pot ajuta” a spus farmacistul, înmuiat un pic.
„Uite, am bani să vă plătesc. Dacă nu este de ajuns, adun restul. Doar spuneţi-mi cât costă.”
Fratele farmacistului era un om bine îmbrăcat. S-a întors către fetiţă şi a întrebat-o: „De ce fel de miracol are nevoie fratele tău?”
„Nu ştiu” – a spus fetiţa. „Ştiu doar că mama spune că are nevoie de o operaţie. Însă tata nu poate să plătească, aşa că vreau să folosesc banii mei.”
„Câţi bani ai?”- a întrebat bărbatul.
„Un dolar şi 11 cenţi” a răspuns încet. „Sunt toţi banii pe care îi am, dar pot face rost de mai mulţi”.
„Ce coincidenţă!” – a zâmbit bărbatul. „Un miracol pentru frăţiori costă exact 1 dolar şi 11 cenţ.i”
A luat banii într-o mână, iar cu cealaltă a apucat mănuşa ei şi a spus: „ Arată-mi unde locuieşti. Vreau să-I văd pe frăţiorul tău şi să-i cunosc pe părinţii tăi. Hai să vedem dacă am acel miracol de care ai nevoie.”
Bărbatul bine îmbrăcat era un chirurg renumit, specializat în neuro-chirurgie. Operaţia a fost gratuită şi nu a durat mult până ce Andrei a ajuns din nou acasă şi se simţea bine. Mama şi tata vorbeau cu plăcere despre şirul de evenimente ce i-au adus aici.
„ Acea operaţie a fost un adevărat miracol”- a şoptit mama. „Mă întreb cât o fi costat?”
Fetiţa a zâmbit. Ştia exact cât a costat miracolul…un dolar şi 11 cenţi…plus credinţa unui mic copil."
Un vapor a ancorat în Mexic, lângă un micut sat de pescari. Un turist i-a complimentat pe pescari pentru calitatea produselor si i-a întrebat cât timp le ia să prindă acei pesti. - Nu foarte mult timp, au raspuns pescarii la unison. - Dar de ce n-ati mai stat, ca să prindeti mai mult peste? Pescarii i-au răspuns că micile cantităti pe care le prind sunt suficiente pentru nevoile lor si ale familiilor lor. - si ce faceti în restul timpului? a întrebat turistul. - Dormim până târziu, pescuim putin, ne jucăm cu copiii si ne facem siesta împreună cu sotiile noastre. Mai târziu, pe seară, mergem în sat, unde ne întâlnim cu prietenii, bem putin, cântam la chitară câteva cântece si tot asa…. Avem o viată plină. Turistul i-a intrerupt, - Stati putin! Eu am absolvit Harvard-ul, am o diplomă în economie si pot să vă ajut! Trebuie să pescuiti mai mult timp în fiecare zi. În felul acesta, o să puteti vinde pestele pe care îl prindeti în plus. Cu veniturile suplimentare, veti putea cumpăra o barcă mai mare. - si după asta? au întrebat pescarii. - Cu banii suplimentari pe care-i va aduce barca, veti putea cumpăra o a doua si o a treia barcă si tot asa, până când veti avea o întreagă flotă. În loc să vindeti pestele unui intermediar, veti putea negocia direct cu marile fabrici de procesare, poate chiar să vă construiti propria fabrică. Atunci veti putea părăsi sătucul ăsta micut si să vă mutati în Mexico City , Los Angeles , sau poate chiar la New York ! De acolo vă veti putea conduce noua întreprindere prosperă. - si cam cât timp ne-ar lua asta? au întrebat pescarii. - Douăzeci, poate chiar douăzeci si cinci de ani. a replicat turistul. - si după asta? - După asta? Ei bine, prietene, ăsta-i momentul cand devine cu adevarat interesant,” a răspuns zâmbind larg turistul. Când afacerea ta este cu adevărat uriasă, poti să începi să vinzi si să cumperi active si să faci milioane de dolari! - Milioane? Serios? Si după asta? au întrebat pescarii. - După asta, veti putea să vă retrageti din afaceri, să traiti într-un sătuc linistit si retras pe malul mării, să dormiti târziu, să vă jucati cu copiii vostri, să vă faceti siesta cu sotiile si să vă petreceti serile împreună cu prietenii distrandu-vă cum vreti voi. - Domnule, dar asta e exact ce facem acum. Care ar fi rostul să irosim douăzeci si cinci de ani? au întrebat mexicanii.
Acesti mexicani nu sunt avari. Nu sunt concentrati pe o satisfactie mai mare a nevoilor decat le-ar fi necesar.Muncesc cat sa-si asigure existenta , preferand ca in timpul liber sa-si desavarseasca placerile.De ce sa se chinuie sa stranga averi care oricum nu le vor lua cu ei pe lumea cealalta ? Ei incearca sa priveasca lumea printr-o stare de beatitudine , bazandu-se pe principiul ''carpe diem''. Si in acest timp vine un intelectual in care priveste viata ca fiind bazata pe o lacomie a banilor , si incearca sa-i invete pe negustorii de peste cum sa-si atiga fericirea intr-un mod absolut.Dar ce n-a inteles absolventul nostru este ca pofta continua de arginti il va face sa se invarta intr-un cerc vicios , si nu ii poate aduce la indeplinire toate poftele si asta pentru ca dupa ce anumite dorinte se vor indeplini , altele vor continua sa apara. Decat sa te invarti intr-un cerc al viciilor , mai bine te invarti in unul al placerilor. Povestea asta imi aduce aminte de o fraza ce am invatat-o acum mult timp la scoala : '' In timp ce sub stuf stau oamenii liberi , sub marmura si aur salasluieste sclavia '' La finalul acestei povesti , ma intreb daca economistul a inteles aceasta lectie de viata , dar cu cat filosofez mai mult asupra acestei stari , ma gandesc daca nu cumva in toata aceasta poveste , absolventul de Harvard face parte din eul nostru.
Asa cred si eu: ca este si metafora luptei vesnice cu noi insine. Ilustrarea cu talent a unui aforism care suna asa: Toata viata ne distrugem sanatatea pentru a face bani iar la batranete cheltuim tot ce am economisit o viata pentru a ne recapata sanatatea.
Fireste, povestea este frumoasa si are talcul ei, dar realitatea subiectiva... arata altfel pentru fiecare. De pilda:
Pot sa gandesc ca acel mexican. Asta inseamna sa fiu fericit cu un trai modest, sa ma multumesc cu putin ("putin" ... comparativ cu ce?!), dar asta ar inseamna sa traiesc departe de toate tentatiile lumii civilizate si ar fi chiar mai bine sa nu stiu ca ele exista. Pentru ca, nu-i asa?, tentatia fructului oprit este pacatul primordial. Dar daca nici macar nu stiu ca exista acel fruct, este foarte usor si firesc sa fiu multumit si sa pretuiesc ceea ce am. Pentru ca acel "putin" pentru mexican este TOTUL! El nici macar nu isi imagineaza ce ar putea sa-si doreasca. Noi spunem ca are putin, dar el spune ca are tot ce-i trebuie pentru a fi fericit. Si el chiar este fericit in fiecare zi! Conteaza faptul ca nu are cont in banca sau limuzina la scara?!
Sau pot gandi ca licentiatul de la Harvard. "De ce sa ma multumesc cu putin daca pot avea mai mult?!" Pot sa numesc asta "factor de progres material", asa cum face licentiatul, sau pot sa numesc asta "lacomie". Si pot sa o numesc asa fara teama de a parea ridicol, din moment ce mexicanul din poveste considera ca are tot ce are nevoie pentru a fi fericit.
Dar daca vreau mai mult, mereu voi avea in suflet nemultumire. Mereu imi voi dori mai mult sau altceva. Pana la batranete, nu voi avea liniste, pentru ca mereu voi avea ceva de facut, mereu voi avea urgente, mereu ii voi neglija pe cei dragi, mereu voi fi obosit si stresat, amanand mereu clipa de bucurie spre acel liman numit batranete, cand ma voi retrage intr-un sat de pescari pentru a ma bucura in sfarsit de roadele muncii depuse. Dar acolo... ce constat?! Ca nu mai am o mama - s-a prapadit intre timp, sarmana. Nici nu mai stiu... Am fost oare la inmormantare sau eram la vreo conferinta internationala?! Nu mai am nici sotie - satula de singuratate, intr-o zi m-a parasit. Imi aduc aminte vag ca un avocat mi-a cerut sa semnez un act de divort. Copiii ... Dar care copii?! Intre timp au devenit adulti. Sunt deja casatoriti si fiecare a plecat pe drumul lui. De fapt, toti au plecat pe acelasi drum batatorit de tatal lor... OK, lasa-i sa-si traiasca viata! Pot sa sun un prieten! Dar care prieten?! Eu nu mai am de multa vreme timp de prieteni. Am doar parteneri de afaceri.
Dar acolo, in satul de pescari, scapat din valtoarea civilizatiei, am timp sa pun in balanta si sa raspund la intrebarea: A MERITAT?
E buna ,.. dar lucrurile nu stau chiar asa . Sau ideea este sa traim viata senil?
"SENIL"?! De ce senil, daca acel om este fericit?! Are copii si stie sa se bucure de primul zambetel, de primul dintisor, de primul cuvant, de primul pas. Are o sotie pe care o iubeste si care ii raspunde la fel. Are prieteni si timpul necesar pentru a intretine prietenia.
Eu cred ca ACESTEA SUNT ADEVARATELE VALORI: cele pe care le iei cu tine cand pleci in calatoria aceea spre o lume mai buna. Pentru ca iei cu tine fiecare clipa de bucurie, dar nu poti lua nici macar un cent...
Lumea se scimba si este mereu in schimbare , despre ce vorbesti tu sunt valori apreciabile si dorite de toti ,dar nu sunt peste tot in lume, si pentru fiecare individ aplicabile aceste valori. Toti stim cum trebuie sa fie ,dar putem ?
Un reportaj intr-adevar de suflet, redifuzat asta seara de Realitatea TV. Merita vazut! Oare cati dintre noi am fi in stare de asa ceva? Link-ul este valabil pana la 1 septembrie a.c. LINK
Am urmarit si eu emisiunea aseara din pura intamplare , si asta pentru ca nu avem ce sa vad la tv pana la ora 22:00 , cand incepea emisiunea ''Bucureşti, strict secret''. Descarcati si vizionati inregistrarea emisiunii pentru ca face bine la suflet.
Forums
